„Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri”

Cătălin Manea Publicat la: 02-03-2018

În anul 2017, Editura RAO a publicat o colecție de documente cu o valoare excepțională pentru istoriografia românească. Autorul, Bogdan Bucur, este licențiat în Științe politice și Drept, având un doctorat în sociologie absolvit la SNSPA. Lucrarea (Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri) se distinge și prin mărimea acesteia – nu mai puțin de 816 pagini dintre care 695, cu documente, prin intermediul cărora autorul ne introduce în atmosfera perioadei în care națiunea română a săvârșit Marea Unire.

Este necesar să facem următoarea observație. În istoriografia autohtonă mai avem o lucrare de acest tip, care a fost publicată în anul 1937 sub patronajul regelui Carol al II-lea.

 

Idei suprimate de istoriografia și politica oficială

Bogdan Bucur reușește să încadreze foarte bine perioada, având o structură bine articulată, surprizând prin natura documentelor publicate, a valorii istorice intrinseci și a formei în care au fost publicate (preluându-se forma originală). Un alt element important a lucrării este acela că prezintă etapele premergătoare unirii diverselor provincii cu Vechiul Regat și evenimentele asociate acestui proces. Paginile cărții ne reamintesc atmosfera timpurilor și principiile care au stat la elaborarea actelor unirii teritoriilor românești la patria-mamă, în condițiile în care încheierea Primului Război Mondial a adus schimbarea fundamentală a întregii ordini sociale și economice clădite în ultimii 500 de ani în spațiul european și mondial, permițând crearea sau întregirea unor noi state după principii național-etnice. Noile națiuni au avut nevoie de această construcție identitară pentru a se afla în antiteză, din punct de vedere al legitimității, cu vechile conglomerate etnico-statale ce se construiseră pe modelul feudal. România Mare nu scapă și nu are cum să scape, intrând în acest vortex al statelor mari care a urmărit destinul formațiunilor statale din spațiul creat și promovat de fostele imperii și popoare ce au deținut hegemonia politică și economică în Europa, având nostalgii ale unor „epoci de aur'”.

Pe parcursul lucrării, cititorii vor intra în contact cu idei de mult uitate și suprimate de istoriografia și politica oficială, fiind dezvelite, redescoperite și readuse în atenția publicului contemporan, idei care au fost considerate subversive în mai toate epocile ce s-au succedat în ultimii 100 de ani pentru că nu corespundeau tiparului și cheii de interpretare oficiale.

În câteva rânduri, voi aminti pe scurt, lăsând cititorului interesat să poată redescoperi și alte informații provocatoare din documentele puse la dispoziție în cadrul antologiei, reacția Bisericii Ortodoxe din afara Regatului, unde Mai-marii Stătători ai săi din Ardeal au făcut front comun în fața hoardelor de români care au avut nerușinarea de a ataca patria-mamă Ungaria și pe suveranul legitim de la Viena. Dincoace de Carpați, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Vechiul regat, rămânând la București în vremurile tulburi ale războiului, îl sfătuia de la distanță pe regele Ferdinand, aflat în refugiu la Iași, să semneze odată pacea, pentru a curma suferințele poporului de acest război pornit mișelește împotriva Germaniei. Alte rapoarte făcute de politicieni și intelectuali basarabeni surprind, mai târziu, propaganda prorusă pe care au făcut-o clericii ortodocși în Basarabia, supărați că noua putere de la București le-a redus din privilegiile de care se bucuraseră în timpul regimului țarist (Al. Pehlivan, Memoriu nedatat; Al. Pehlivan, Discursuri; Ion Al. Buzdugan, Memoriu adresat Regelui Carol al doilea).

Minoritățile pe care România Mare le-a moștenit își au și ele locul simbolic în cunoașterea și recunoașterea noului stat, unele adaptându-se noilor vremuri, altele așteptând o nouă rediscutare a granițelor. Statul român interbelic, în ciuda bunelor intenții, nu a reușit sau a reușit prea puțin să le integreze în noua structură, lucru care va fi vizibil în vara anului 1940, atunci când toate aceste minorități marginalizate sau automarginalizate s-au raliat noilor administrații ale provinciilor pierdute de România.

Un alt subiect delicat, ascuns sau trecut cu vederea a fost acela al modelului noului stat, unul centralizat, „condus” de la centru, care a aplicat la nivelul întregii țări modelul de guvernare din Vechiul regat, fapt care a creat numeroase animozități între elitele locale și vechile elite bucureștene ce și-au menținut în perioada interbelică monopolul economico-politic (Memoriul privind revendicările Orașului Iași adresat Regelui Ferdinand în 7 ianuarie 1919).

Una dintre concluzii este că volumul intitulat Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri rămâne în lumea românească, în ciuda „micilor revelații” care nu se conformează ideilor propagate și promovate, o rememorare, o mărturie vie a ceea ce a fost realizarea României Mari cu micile sau marile ei neîmpliniri, un proiect politic care, ca și celelalte proiecte politice din Europa Centrală și de Est (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia) apărute în urma Primului Război Mondial, nu a rezistat prevederilor Păcii de la Versailles fiindcă garanții săi, Marea Britanie și Franța, nu au intrat în conflict militar direct cu contestatarii săi în anii ’30, pentru a menține rezultatele păcii impuse în 1919, decât atunci când a fost prea târziu.

România cu granițele actuale este expresia Păcii de la Paris (1947), prin care a fost sancționată încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, și ca urmare este cazul să privim fără nostalgie la o lume care a fost…

Sursa foto: www.centenarulmariiuniri.ro

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe