Monarhia la loc de cinste

David Persimon Publicat la: 02-03-2018

Spre disperarea istoricilor de profesie, pe care (din păcate!) nu îi citește aproape nimeni, Dinastia, cartea scrisă de Stelian Tănase și Elena Vijulie (București, RAO, 2017), este un colosal succes de librărie. De ce are mai mult succes în domeniul istoriei naționale un scriitor talentat (realizator TV, profesor de political science) decât istoricii de profesie? Și de ce au succes doar anumite cărți într-o țară în care cea mai competitivă întrecere între generații se numește „Cine citește mai puțin”? Și cum de au apărut atâția monarhiști într-o republică manipulată de comuniști și feseniști?

Aversiunea cititorilor medii din țara noastră pentru manualele și tratatele de istorie este un efect colateral al modului dezastruos în care se predau în învățământul preuniversitar disciplinele Istoria României, Istoria lumii. Cele mai multe manuale par scrise de gogomani care nu-și înțeleg disciplina predată și care-i urăsc pe elevi, cărora le-au creat repulsie față de înțelegerea trecutului (mă pronunț atât în calitate de părinte, cu copiii în școală de mai bine de un sfert de secol, cât și ca fost profesor de istorie, obligat să predea la țară după terminarea facultății, pe vremea comunismului).

 

Dinastia – răspunsul său fără echivoc în dezbaterea privind opțiunea dintre republică și monarhie

Cu toate acestea, evenimentele șocante din jurul nostru, spectaculoasa istorie națională (și internațională) din ultimele decenii, eșecurile repetate ale neodemocrației intervenite pe fondul unor enorme așteptări, nevoia înțelegerii propriei identități și a aflării adevărului despre trecutul falsificat îi provoacă până și pe „cititorii medii” să se informeze. Dar cum în țara noastră există în general un nivel extrem de scăzut al lecturii, al interesului pentru cultură (confirmate de nenumărate sondaje de opinie), ei preferă cărțile de popularizare a istoriei.

„Eu scriu pentru coafeze!” – așa sună una dintre axiomele manifestului estetic al lui Stelian Tănase prozatorul. În aparență, așa este, mai ales că romanele sale publicate în anii din urmă îi șochează pe pudibonzi prin invocarea în argou a organelor sexuale, a copulației în locurile cele mai sordide, pe apucate, coprolalie, încălcarea tabuurilor morale, adulter, luxuria. Scriitorul procedează astfel deliberat. În percepția sa privind societatea și moravurile autohtone, toată lumea vorbește și acționează ca în propriile ficțiuni. Dar există în romanele sale și nivelul de profunzime al unei intertextualități labirintice, unde criticii literari și colegii de breaslă recunosc influențe, parafraze, controverse, modele, pastișe din literatura universală, de la Rabelais la Celine, de la balade la romanul polițist. În Dinastia, Stelian Tănase are aceeași ambiție de a se adresa unor categorii cât mai largi de cititori, de a face din textul său un best-seller. Rezultatul este infinit mai mult decât o carte de popularizare a istoriei, scrisă de un nonprofesionist (adică nu de un „istoric de profesie”), așa cum susțin detractorii săi.

Dinastia este rodul pasiunii, cercetărilor și reflecțiilor făcute de către S.T. în ultimele decenii, pe tema monarhiei. Este răspunsul său fără echivoc în dezbaterea privind opțiunea dintre republică și monarhie. Iar pentru cei care se pronunță despre subiect fără a fi în temă, este sursa perfectă pentru că în ea găsești informații, evocări, argumente care scot în evidență părțile „tari” și cele „slabe” ale monarhiei din țara noastră. Deși este un partizan declarat al monarhiei, autorul este extrem de onest și exact în evaluarea individuală a fiecăruia dintre cei patru regi ai României din perioada 1866-1947 (spre deosebire de istoricii de profesie comuniști și postcomuniști, care au făcut din Carol al II-lea „țapul ispășitor” pentru toate relele interbelice, Tănase scoate în evidență faptul că anul 1938 a fost anul de referință al dezvoltării economice a României). Dinastia este prima carte scrisă după căderea comunismului în care sunt subliniate, evaluate, explicate clar (pe înțelesul tuturor) contribuțiile excepționale ale regilor României la edificarea statului național modern, unitar și a identității naționale. Era nevoie de un asemenea demers adresat unui public larg, după deceniile de revizionism comunist și de falsificare a istoriei naționale (și universale).

 

„Eu sunt mihăist!”

Stelian Tănase este primul om din lume pe care l-am auzit declarând: „Eu sunt mihăist!”. Era în 1990, deja îl întâlnisem în ianuarie, la sediul PNȚCD, pe Corneliu Coposu (și publicasem în 22 primul interviu de după arestarea sa), deja cunoscusem foști deținuți politici supraviețuitori (țărăniști, liberali, social-democrați, legionari), dar toți se declarau monarhiști. Era ieșit din comun ca un tânăr intelectual și militant civic (încă în politică), al cărui tată fusese activist PCR, să declare că este „mihăist”. Nu am auzit pe nimeni să-și asume explicit în acele vremuri opțiunea monarhistă, darmite cea „mihăistă”, nici la Uniunea Scriitorilor, nici la Grupul de Dialog Social și revista 22, nici în presa antifesenistă ori în mediile opoziției postcomuniste. Una dintre explicațiile eșecului democratic postcomunist era reticența cu care elitele intelectuale (formate/deformate în comunism) îi priveau pe Coposu, Rațiu, Câmpeanu, pe „fostul rege”. A fost nevoie de activismul excepțional al Alianței Civice pentru ca elitele intelectuale și cvasiintelectuale să înțeleagă necesitatea alianței strategice cu „partidele istorice”. În vremea din urmă, s-au multiplicat atât de mult monarhiștii „din tată în fiu”, de nu mai înțelegi cum, în 1990, anumite „categorii de cetățeni” l-au votat în proporție de 85%, din primul tur, pe antimonarhistul Ion Iliescu. Or, când se petrec asemenea reorientări, unii încearcă discret să-i facă uitați pe deschizătorii de drumuri, pe promotorii unor idei.

Experiența personală este decisivă în „schimbările la față”. Și contează enorm dacă mai există profesionalism în modul care un scriitor, devenit în regimul de libertate ziarist, întemeietor de gazete, realizator de televiziune, își concepe relațiile cu personalitățile admirate. Individualist, cum sunt îndeobște scriitorii, Stelian Tănase s-a simțit atras de puține personalități în carieră. Încă din primele zile ale Frontului Salvării Naționale, Iliescu & Company au încercat cu succes (cel puțin o vreme) să atragă de partea lor elita intelectuală (posturile în Guvernul Roman erau „de nerefuzat”), iar scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Paleologu fusese numit ambasador al României la Paris. Era unul dintre puținii intelectuali în viață despre care se spunea că văzuse și cunoscuse trei regi (Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai); iar S.T. fusese atât de apropiat de el, încât în vremurile sinistrei cenzuri comuniste au realizat o serie de interviuri. Aveau deplină încredere reciprocă, iar tânărul scriitor a fost sensibilizat de fostul deținut politic față de tema monarhiei.

 

Stelian Tănase, unul dintre magnificii intelectuali publici din „Piața Universității”

După prăbușirea comunismului, când Tănase a publicat un fragment al cărții de convorbiri cu Paleologu în Contrapunct, a fost un șoc pentru lumea culturală și politică să afle destăinuirile intelectualului liberal („Plângea când mi-a spus că a dat rapoarte. Avea o mare povară fiindcă a cedat. Cred că s-a căit. Despre mine nu a dat nici o «notă». Cu mine, pe care mă vedea ca pe un discipol, a fost sincer. Înregistram discuţiile cu el pe un casetofon primitiv, pentru o carte pe care urma să o publicăm după căderea comunismului. Cred că voia să facem asta ca un fel de testament în care să recunoască faptul că a colaborat. El a fost informator 21 de ani, până în 1984, când a fost scos din reţea ca neserios”). Două luni mai târziu, în aprilie 1990, Stelian Tănase a fost invitat la Paris de către ambasadorul Paleologu, care l-a prezentat Regelui Mihai. A fost începutul unei lungi relații personale, precum și al unui interes profesional față de ultimul rege. Tănase s-a documentat decenii de-a rândul în legătură cu monarhia, dar – el, care scria cărți de studii exemplar construite – a ales să se exprime în forme atractive pentru publicul larg. A optat pentru o suită de interviuri de televiziune cu regele Mihai, pentru filme documentare cu multe episoade despre familia regală. Astfel, milioane de (tele)spectatori s-au informat în răstimp despre un subiect tot mai actual pe măsura trecerii timpului (filmele pot fi accesate online).

Tot în 1990, Stelian Tănase a fost unul dintre magnificii intelectuali publici din „Piața Universității”. Se întorcea în locul afirmării ca revoluționar anticomunist, pe 21 decembrie 1989, la „Baricada de la Inter”, unde și-a riscat efectiv viața, iar nimeni nu știa ce se va petrece a doua zi. După prăbușirea vechiului regim, a devenit președintele GDS, redactorul-șef al revistei 22, iar mai important decât orice altceva, un scriitor căruia editurile îi publicau cărțile interzise în comunism. „Piața Universității” a fost un fenomen unic, irepetabil, al opoziției noastre democratice, o manifestare cumplit de riscantă într-o Românie fesenizată. Fenomenului „Piața Universității” i s-a pus capăt violent prin cea de-a treia mineriadă, dar el a pregătit nașterea Alianței Civice și a Convenției Democratice, singurele forme eficiente în lupta împotriva dominației lui Iliescu & FSN/FDSN/PDSR/PSD. Despre toate acestea am scris pe larg într-o carte de analiză politică și în alte texte, dar vreau să scot în evidență un singur detaliu relevant pentru acest book review: acolo, din faimosul balcon al Facultății de Geologie al Universității București, Stelian Tănase le-a vorbit protestatarilor despre Regele Mihai și despre necesitatea revenirii la monarhie.

În contextul controverselor privind opțiunea între republică și monarhie, Dinastia este o carte necesară pentru publicul larg. De ce? Mulți discută despre această opțiune ca și cum România nu are trecut și de parcă sunt spălați pe creier. Dovada cea mai puternică a spălării pe creier? Încă sunt inși întreabă de ce s-ar mai pune în România problema opțiunii între republică și monarhie. Ei afirmă că pentru o minte democratică și liberală ar fi o certitudine superioritatea regimului în care cetățenii își aleg conducătorul prin vot, periodic, pe baza meritelor, față de un regim condus de inși aflați în succesiune ereditară, indiferent de calitatea lor individuală. Este o abordare anistorică, tipică pentru ignoranții care nu cunosc istoria României și deci nu au cum să o înțeleagă. În teoria democrației, superioritatea republicii față de monarhie este clară. Practic însă, dacă discutăm despre România, nu putem face abstracție de propria istorie națională, de deturnarea cu forța a destinului națiunii și al statului de către ocupația sovietică.

Marea problemă a istoriei naționale din secolele XX și XXI este că republica nu are legitimitate. Monarhia nu a fost abolită printr-un referendum care să exprime voința liberă a națiunii române, ci de către un grup gangsteresc de comuniști colaboraționiști, trădători de țară, aflați în subordinea NKVD și GRU, sub presiunea Armatei Roșii, la comanda lui Stalin. Pentru cei are nu știu, au uitat ori se prefac, cartea lui Stelian Tănase reconstituie împrejurările în care Regele Mihai a fost silit să abdice. Sub presiunea sovietică, a fost schimbată și forma de guvernământ, și tipul de regim politic. În decembrie 1989, în mod logic, prin înlăturarea regimului politic și a republicii ilegitime instaurate de sovietici, trebuia să se revină atât la regimul anterior, cât și la forma anterioară de guvernământ, legitimă și legitimată de voința politică a națiunii, monarhia constituțională democratică. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a trecut de la republica totalitară comunistă la republica postsovietică, „democratică”. În locul revenirii la normalitate, adică la regimul și forma de guvernământ înlăturate samavolnic de către comuniști, la putere s-a instalat o clică cleptocratică, clientelară, coruptă, de foști nomenclaturiști și securiști, susținută de „revoluționari cu diplomă” și în căutare de privilegii, care au ratat (și au sabotat) așezarea României pe fundamentele democrației liberale, statului de drept, capitalismului.

Deceniile de spălare a creierului au fost eficiente: cetățenilor republicii socialiste li s-a spus că monarhia era reacționară, iar democrația constituțională de tip monarhic era un regim „exploatator”, burghezo-moșieresc. În 1990, oamenii au votat FSN-ul și pe „activistul” Iliescu, fiind speriați că se întorc cei care „nu mâncaseră salam cu soia” să ne fure țara. A venit momentul ca ei să afle adevărul despre istoria națională. În mod concentrat, cartea lui Stelian Tănase explică de ce era imposibilă constituirea statului unitar fără aducerea pe tron a unui monarh străin. Marile puteri/imperii multinaționale din Europa și din zona euroasiatică (Imperiul Otoman, Imperiul Țarist, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German, Imperiul Francez, Imperiul Britanic) se împotriveau constituirii unui stat național puternic, unit, independent în sud-estul Europei. Politicienii români, conservatori și liberali, și-au dat seama că pentru a câștiga acordul puterilor europene față de constituirea unui stat național unitar era nevoie de aducerea pe tron a unui reprezentant al familiilor regale înrudite cu monarhiile europene. Ion C. Brătianu s-a dus la Paris „ca să obțină sprijinul împăratului Napoleon al III-lea în ideea unui principe străin pe tronul de la București”. În condițiile în care Rusia, Austria și Turcia refuzau unirea principatelor, „Ion C. Brătianu… se gândește la… Carol de Hohenzollern-Sigmarinen, înrudit atât cu regele Prusiei, cât și cu împăratul Franței”. Carol însuși s-a dus la Berlin să discute cu regele Wilhelm și cancelarul Bismarck, pentru a le cere acordul. În țară, s-a ținut un plebiscit, „la care se prezintă cetățenii cu drept de vot”, iar rezultatul este „685 969 voturi pentru și 224 împotrivă” (9) [pentru instaurarea republicii nu s-a ținut nici plebiscit, nici referendum]. La venirea în țară, pe tot traseul, noul domn a fost primit de mulțimi entuziaste.

În doar două sute de pagini, Tănase reușește să relateze și să explice momentele-cheie din istorie dintre 1866 și 1947. Este perioada precomunistă, în care România progresează spectaculos, de realizări uimitoare, dar și de enorme tensiuni și confruntări internaționale, iar din modul în care este construită cartea înțelegi că fiecare dintre cei patru regi s-a definit prin modul în care a răspuns provocărilor istoriei. Explicarea contextelor politice cruciale pentru destinul României reprezintă tot atâtea puncte puternice ale cărții; se recunoaște amprenta specialistului în political science, care se ridică peste simpla relatare cronologică la nivelul răspunsurilor la întrebările cheie (how? & why?/ cum? și de ce?). Lunga domnie lui Carol I (1866-1914) a fost decisivă pentru constituirea și consolidarea unui regat puternic. Tănase analizează meritele lui Carol I în realizarea pilonilor instituționali ai statului român (adoptarea Constituției din 1866, care garanta drepturile omului și libertățile individuale; câștigarea Independenței prin victoria în Războiul împotriva Imperiului Otoman; constituirea Băncii Naționale; dreptul de a bate monedă națională, ca apanaj al statelor suverane).

Meritele lui Carol I sunt mari întrucât au fost realizate în condiții dramatice, neprielnice. S.T. nu încearcă să înfrumusețeze sau să falsifice istoria domnitorilor. În 1871, când Napoleon al III-lea a capitulat în fața Germaniei, populația românească profranceză s-a revoltat împotriva domnitorului german, iar Carol I a demisionat. El „convoacă Locotenența Domnească din 1866, pentru a comunica decizia de abdicare. Criza pare fără ieșire. Se prezintă la Palat doi dintre locotenenții domnești, Lascăr Catargiu și generalul Nicolae Golescu… Cei doi îi cer să nu renunțe la tron. Lascăr Catargiu exclamă: «Aiasta ar dezlănțui mari nenorociri pentru România». În cele din urmă, Carol renunță la abdicare cu condiția formării unui guvern capabil să asigure ordinea” (22). După cum apreciază Tănase, abdicarea lui Carol în 1871 „ar fi însemnat ruperea Unirii, cu tot ce decurgea de aici… Nu știm dacă România ar fi supraviețuit” (23). După numai câțiva ani, România „a prosperat, s-a consolidat economic și politic” (42); „exporturile de petrol, cereale, vite, sare duc la o dezvoltare economică fără precedent. Căile ferate, inexistente în 1866, ajung la 3 000 km 20 de ani mai târziu. Populația urbană crește cu repeziciune, ca și ponderea micii burghezii și muncitorilor. Educația și cultura sunt tot mai importante. O burghezie tot mai bogată, mai educată, duce greul modernizării Românei” (43). Noul rege era iubit și apreciat de elita politică și de popor.

Când se apropie de viața lui Carol I, îl recunoaștem pe scriitorul și realizatorul de televiziune Stelian Tănase. După ce armata țaristă înregistrează înfrângeri grele din partea armatei otomane, la Plevna, Marele Duce Nicolae, fratele țarului Alexandru al II-lea, îi cere domnitorului Carol „să intervină cu armata pentru a salva situația”. Faptele de vitejie ale armatei române la Plevna, Grivița, Rahova au condus la capitularea turcilor; Osman Pașa se predă trupelor românești. Stelian Tănase s-a dus în Bulgaria să vizite casa în care a stat principele Carol și unde s-au ținut Consiliile de Război, în comuna Poradim, la 20 de kilometri de Plevna – o casă modestă, transformată în muzeu în 1904. Descrierea casei dă o pată de culoare cărții, aici nu mai este vorba despre consultarea bibliografiilor. Acolo se sfătuia principele Carol cu Marele Duce Nicolae; dacă se făcea prea târziu, împărțeau camera de dormit. Când a venit pe front și țarul Alexandru al II-lea, „Carol i-a cedat cu totul locul de cazare, fiind vorba despre singura locuință rezonabilă din întreaga zonă”. Peste ani, autorul vizitează Muzeul de Istorie, Panorama, „dedicat Războiului Ruso-Turc, considerat războiul de eliberare al Bulgariei. Muzeografii susțin că diorama de aici – reprezentând luptele pentru luarea Plevnei și victoria de la 28 noiembrie 1877 – este una dintre cele mai mari diorame din Europa. Bine întreținută, ea dezvăluie o imensă frescă circulară realizată încă de la deschiderea muzeului, în 1977, la celebrarea a 100 de ani de la luarea Plevnei și predarea lui Osman Pașa. Închinată prieteniei bulgaro-sovietice în vremea lui Brejnev, fresca nu cuprinde, între sutele de siluete de soldați înfățișate, nici măcar o singură uniformă românească” (29). Autorul nu comentează nimic despre ingratitudine și denaturarea istoriei.

Despre caracterul lui Carol I aflăm din relatarea unor episoade relevante. În 1881, după asasinarea țarului Alexandru al II-lea, parlamentul votează legea pentru ridicarea Principatului României la rang de Regat și a prințului Carol I de Hohenzollern la titlul de Rege. Deja trecuseră patru ani după cucerirea independenței României pe câmpul de luptă. Încoronarea regelui are loc pe 10 Mai 1881, când se împlineau 15 ani de la sosirea lui Carol la București. „La 1 aprilie, într-o ședință de guvern, miniștrii au cerut ca viitoarele coroane să fie bogat împodobite cu pietre prețioase. Carol refuză categoric: «Însemne scumpe regale nu corespund tradițiilor țării și se potrivesc numai acolo unde ele au valoare istorică, fiind rămase ca moștenire a secolelor trecute». El cere ca «pentru sine să se facă la Arsenal o coroană de oțel din unul din tunurile cucerite la Plevna, iar pentru Regină să se facă o coroană simplă de aur, dacă se poate de unul dintre giuvaergii din București». După aproximativ o lună, coroanele sunt gata” (40).

Carol I a ținut cont de frecventele certuri care aveau loc între politicienii autohtoni, între partide și grupări, și a încercat să obțină un echilibru politic. În primii cinci ani de domnie, „a lucrat cu zece guverne” (ar trebui ca pseudoanaliștii sistemului politic postcomunist să studieze perioadele de guvernare democratică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din perioada interbelică, în care guvernele se succedau extrem de rapid, iar statul nu se prăbușea). Carol a devenit „arbitru absolut al scenei politice de la București și a atenuat mult din liberalismul Constituției de la 1866”. El a inventat rotativa guvernamentală, datorită căreia s-a asigurat o alternanță guvernamentală: „pe scurt, pentru obținerea stabilității guvernamentale, alegerile erau organizate după desemnarea prim-ministrului, și nu înainte, așa cum se întâmplă în prezent”. Rezultatul inventării rotativei guvernamentale? „Prin decizia Regelui, România a avut guvernări mai stabile, culminând cu «Marea Guvernare Liberală» de 12 ani. A început în ajunul Războiului de Independență și a durat până în 1888” (18). Iar realizările din perioada stabilității au fost impresionante. România a devenit un regat independent, o putere regională, iar în perioada de dinaintea începerii Primului Război Mondial, ca și în primii ani ai războiului, Antanta și Puterile Centrale făceau eforturi impresionante și promisiuni pentru a o atrage de partea lor. Regatul României intrase într-o altă ligă și se pregătea pentru desăvârșirea unității statale. Aici se văd calitățile de political scientist ale lui Stelian Tănase, care scoate în evidență desăvârșirea proceselor de nation-building și state-building.

Printre cele mai reușite din Dinastia sunt subcapitolele în care Tănase descrie modul în care monarhii decideau împreună cu liderii politici indispensabili opțiunile majore ale României. Este vorba despre procesele de decision-making din Consiliile de Coroană decisive din istoria Regatului (pe care le compar cu procesele dintr-o structură similară contemporană, Consiliul Suprem de Apărare al Țării/CSAT).

Pe 21 iulie/3 august 1914, după izbucnirea primului război mondial, Carol I convoacă Consiliul de Coroană la castelul Peleș din Sinaia, în sala de muzică. România trebuie să decidă dacă intră sau nu în război și de partea cui. Participă membrii guvernului, în frunte cu prim-ministrul liberal Ion C. Brătianu, foștii prim-miniștri (Theodor Rosetti, Petre Carp), șefii partidelor de opoziție, Alexandru Marghiloman (șeful Partidului Conservator) și Take Ionescu (șeful Partidului Conservator-Democrat). Regele scoate la iveală „tratatele cu Austro-Ungaria” (semnate în 1881, 1896, 1902, 1913), pe care până atunci „le ținuse secret”. Doar Titu Maiorescu și Petre Carp le citiseră. „Motivul secretului era orientarea opiniei publice românești, profranceză.” Tănase adaugă un detaliu relevant, discuția „se va purta în franțuzește”. Carol „spune că datoria României este să respecte semnătura de pe tratate. Concluzia: trebuie să intrăm în război în tabăra Triplei Alianțe. El anunță că Franz Josef și Wilhelm al II-lea au făcut apel la el pentru a-și respecta semnătura” (64). Iar regele de origine germană are loialitățile sale față de împăratul german și împăratul austro-ungar. Discuțiile sunt bine sintetizate în carte, iar cei interesați merită să le parcurgă. Brătianu expune punctul de vedere al guvernului, care este neutralitatea, Rosetti, Marghiloman, Take Ionescu susțin și ei neutralitatea. Regele Carol I trebuie să se supună majorității, astfel încât decizia finală este că România rămâne neutră. În septembrie 1914, „I.C. Brătianu și ambasadorul rus la București, Poklevski, semnau un acord care ne garanta Ardealul dacă ne păstram neutralitatea” (67). Brătianu a explicat că acel acord a fost încheiat deoarece prezența regelui Carol „pe tronul României inspiră rușilor o așa teamă, că până la urmă vom merge cu Germania, încât, în ziua în care Brătianu le-a propus să le dea în scris că vom rămâne neutri, ne-au oferit în schimb tot ce le-am cerut” (Amintirile lui I.Gh. Duca).

Un exercițiu de comparative politics este util. Dacă am compara Consiliul de Coroană cu o instituție republicană similară contemporană, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), vom observa că niciodată hotărârile acestuia din urmă nu au contrazis deciziile președintelui, indiferent care (Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Johannis). Este adevărat că în postcomunism nu au existat situații la fel de dramatice. Dar dacă facem comparația cu un alt Consiliu de Coroană, cel din 27 iunie 1940, legat de răspunsul dat ultimatumului Uniunii Sovietice privind cedarea Basarabiei și transferul Bucovinei, concluzia nu este la fel de favorabilă. În relatarea lui Tănase, poziția lui Carol al II-lea „este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 dintre cei 27 de membri ai Consiliului. Printre ei, Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi” (164). Nu se menționează și nici nu se explică de ce, în condițiile în care doar 10 membri din 27 sunt pentru cedare, Carol al II-lea concluzionează că România trebuie să cedeze. Acesta este unul dintre dezavantajele cărților scrise „telegrafic”, pe înțelesul tuturor: sunt evitate controversele și explicațiile suplimentare. Comportamentul de atunci al lui Carol al II-lea, care a ținut mai mult decât orice la păstrarea coroanei, în condițiile presiunii Germaniei naziste (care încheiase în 1939 Pactul Ribbentrop-Molotov cu Uniunea Sovietică), este unul dintre exemplele preferate ale celor care se împotrivesc monarhiei.

Carol al II-lea a beneficiat de cel mai mult spațiu în manualele comuniste de istorie, care îi scoteau în evidență carențele, domnia discreționară, faptul că se înconjurase de o camarilă veroasă, încurajarea corupției. Efectul a fost că s-a trecut cu vederea peste părțile pozitive ale acelei perioade, când România și-a atins potențialul economic maxim, peste acela al Greciei sau Portugaliei. După ce a renunțat la poziția de succesor la domnie (din pricina aventurilor sale galante și a amantelor din afara căsătoriei), Carol al II-lea a fost readus pe tron cu speranța continuării operei înaintașilor. El va rămâne însă în istorie prin faptul că a compromis parțial realizările excepționale ale predecesorilor săi.

În perioada postcomunistă, Mihai I a beneficiat de cea mai mare atenție, în ciuda faptului că a avut cele mai modeste realizări. I-ar fi fost imposibil să realizeze mai mult în condițiile în care nu a guvernat, iar domnia sa a fost umbrită de coaliția dintre Antonescu și legionari, catastrofele armatei române de pe frontul răsăritean din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ocuparea țării de către armata sovietică, instaurarea treptată a terorii și a comunismului. A fost un rege neputincios în ocazii dramatice. Astfel, după 23 august 1944, deși teoretic România devenise aliată cu URSS, armatele sovietice au dezarmat peste 160 000 de soldați și ofițeri români, pe care i-au trimis în Gulag ca prizonieri de război (la fel ca pe soldații naziști ori precum soldații români capturați la Stalingrad și la Cotul Donului). Degeaba a protestat Mihai I față de liderii occidentali, nu l-a băgat nimeni în seamă. Desigur, el a fost marea victimă a dinastiei, în condițiile în care, din ordinul lui Stalin, slugile sovieticilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza, principalii colaboraționiști, au pus capăt monarhiei în mod ilegitim. În postcomunism, mai ales în perioada ultimă, a bolilor, bătrâneții, încetării din viață, s-a înregistrat un revers al imaginii sale publice. Mulți oameni care în 1990 au votat în proporție de 85% pentru Iliescu și în favoarea FSN-ului, care l-au împiedicat pe Mihai să se reîntoarcă în țară, copleșiți de un complex de responsabilitate, și-au revizuit atitudinile, astfel încât s-a ajuns la un tardiv „cult al personalității”.

Datorită excesului de atenție acordat lui Carol al II-lea și lui Mihai I în ultimii 75 de ani, precum și disproporției dintre realizările primilor doi și ale ultimilor doi monarhi, am acordat aici mai multă atenție lui Carol I și lui Ferdinand I, ale căror domnii sunt exemplar prezentate și analizate în Dinastia. Au fost domnii lungi și foarte lungi, în care România a ieșit (în ultimă instanță) biruitoare din războaiele în care s-a angajat, în care cei aflați la putere au știut să promoveze interesele naționale în conjuncturi internaționale inițial defavorabile. Acesta a fost destinul României din 1859 încoace: soarta sa (în sens pozitiv și în sens negativ) a depins în mare parte de raporturile dintre marile puteri, de conjuncturile internaționale. A depins însă la fel de mult de modul în care a fost condusă, de felul în care monarhii au știut să răspundă marilor provocări, de calitatea oamenilor politici români care au guvernat în acea perioadă și care au fost asociați monarhiei (ceea ce Dinastia scoate în valoare). Carol I a fost „inventat” de Ion C. Brătianu, care a fost apoi un prim-ministru redutabil. Ferdinand I l-a avut alături pe Ionel I.C. Brătianu. Carol al II-lea a fost readus în țară de către Iuliu Maniu, dar între cei doi au intervenit dezacordurile după ce noul suveran și-a încălcat toate promisiunile făcute în fața liderului țărănist. Mihai I a fost readus pe tron de mareșalul Antonescu, apoi a fost ajutat de Iuliu Maniu în încercarea de a scăpa de catastrofa alianței cu Hitler (lucru insuficient scos în evidență în Dinastia, dar care este explicat lucid de către Corneliu Coposu în jurnalul său secret), iar apoi a avut parte de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Despre Ferdinand I (1914-1927), Tănase scrie că „niciun rege nu a venit la domnie în condiții mai vitrege” (75), dar această remarcă i s-ar potrivi chiar mai mult lui Mihai I. În anii neutralității 1914-1916, trei tabere se confruntau „în parlament, în presă, pe stradă, în întruniri și la manifestații”: partizanii neutralității, „partizanii aderării la Tripla Alianță și cei ai Antantei.” Singurul care nu participa la asemenea dispute era Ionel I.C. Brătianu, care era în schimb implicat în negocierile cu puterile aflate într-un război cu soarta incertă. Dorința comună a celor care conduceau pe vremea aceea regatul României era „realizarea Unirii tuturor românilor într-un singur stat”. Era însă obligatorie „prudența maximă”. Stelian Tănase accentuează permanent felul în care diferitele mari puteri europene și-au încălcat legămintele, felul în care nu s-au ținut de promisiunile făcute României (ceea ce se petrecuse în trecut și avea să se repete în viitor). „Condiția ieșirii din neutralitate cerută de Ionel I.C. Brătianu a fost ca regatul României să primească prin tratatul de pace Ardealul, Banatul și Bucovina” (76).

A urmat intrarea României în război, de partea Antantei, iar apoi catastrofa ocupării unei mari părți din teritoriul României, revoluția din Rusia, căderea țarului, lovitura de stat bolșevică urmată de pacea separată dintre Germania și Rusia bolșevică. În ciuda faptului că armata română a intrat nepregătită în război, slab echipată și înarmată, eroismul trupelor și profesionalismul generalilor, refuzul lui Ferdinand de a se refugia în Rusia, credința sa în victorie, până la urmă „statul român nu dispare de pe hartă, țara nu a fost în întregime ocupată” (82). În ciuda cererilor Antantei de a nu ceda, guvernul filogerman condus de Alexandru Marghiloman a semnat Tratatul de pace cu Puterile Centrale, în condiții extrem de grele, dar regele Ferdinand a refuzat să-l semneze. România a ieșit din război, dar nu a capitulat. Iar schimbarea raportului de forțe de pe frontul de vest îl determină pe regele Ferdinand să ordone din nou mobilizarea armatei române, „care avansează în Muntenia, Dobrogea și Transilvania” (86). La sfârșitul Primului Război Mondial, sub conducerea lui Ferdinand I se realizează Unirea Basarabiei cu România, Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Tănase explică de ce instaurarea republicii bolșevice în Ungaria, în martie 1919, sub conducerea lui Bela Kun, a fost un test important pentru regatul României. Armata română a cucerit Budapesta, iar pericolul răspândirii bolșevismului în Europa Centrală și în întreaga Europă a fost înlăturat. Capacitatea de negociere a României a fost maximă.

Ferdinand I s-a încoronat pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, ca rege al României Mari: „și-a pus pe cap Coroana de Oțel pe care o purtase și unchiul său, Carol I, când România s-a declarat regat în 1881” (106). Era „clipa supremă a monarhiei” (109). Ferdinand I se dovedise un mare conducător militar, un „erou”, iar în acea perioadă, atașamentul românilor față de monarhie a atins apogeul. „Noua Românie avea teritoriul dublu, de aproape 300 000 km pătrați, comparativ cu România antebelică. Populația a crescut în aceeași proporție de la 8,5 milioane la peste 16 milioane. Potențialul economic al României Mari s-a dublat față de cel al vechii Românii” (104). Sub conducerea Ferdinand I au fost realizate reformele agrară și electorală, pe care regele le garantase în 1917 în mesajul său către oștire și țărani. „Un milion patru sute de mii de țărani au primit șase milioane de hectare de pământ. A fost cea mai radicală reformă agrară din istoria României, dar și din Europa în acea epocă”, după cum scrie Tănase (105). Descriind relațiile dintre cei doi giganți politicieni liberali și primii doi monarhi, autorul conchide „pentru cei doi Brătieni, monarhia a fost instituția în jurul căreia s-a construit statul român modern și amândoi au înțeles să o slujească sincer și cu devotament” (119).

În Dinastia, Stelian Tănase uimește prin modul în care pune în valoare rolul reginelor României. În romanele sale nu există personaje feminine sau cel puțin nu există personaje feminine pozitive. Reprezentantele „sexului slab” se remarcă doar prin sex appeal. Iar femeile sunt țintele sigure ale unor personaje macho, pe care nu le refuză nimeni. În schimb, în Dinastia reginele sunt tratate cu respect. Sunt descrise alegerile matrimoniale și circumstanțele căsătoriilor încheiate de cei patru monarhi. Favorita sa este soția regelui Ferdinand I, regina Maria, fiica lui Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, și a Mariei Alexandrova Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Subcapitolul „Balcicul Reginei Maria” înfățișează un colț de paradis al României Mari, unde soția lui Ferdinand și-a construit un castel; de altfel locul „a reintrat recent pe harta locurilor de vizitat ale românilor” (114). Sunt descrise cu lux de amănunte aventurile extraconjugale ale reginei Maria (mamă a șase copii), iar cei mai puțini inițiați află că nu prințul Barbu Știrbey a fost marea ei iubire, ci colonelul John Whiteside Boyle, un aventurier internațional, căutător de aur, care la rândul său „are șapte copii” (87). Lipsesc motivațiile și explicațiile privind acel comportament. În schimb, este explicată atent implicarea decisivă a reginei în luarea unora dintre cele mai dificile decizii politice, în ajutorarea răniților din primul război mondial, în încercările de a-l readuce pe principele Carol pe calea cea bună. Dinastia insistă asupra faptului că farmecul personal al reginei a înclinat balanța în momente de cumpănă. Când Marea Unire „părea compromisă la masa tratativelor”, regina Maria a plecat la Paris „pentru a salva situația”. S-a întâlnit cu președintele Poincaré al Franței, cu prim-ministrul Clemenceau, „principalul opozant al cererilor românești”, iar această întâlnire a fost esențială „în crearea unei opinii favorabile României” (103).

La origine, Dinastia a fost scenariul-comentariu al impresionantei serii de filme documentare. Textul publicat de editura RAO este o ediție revizuită, alcătuită împreună cu Elena Vijulie, jurnalistă și absolventă de istorie. Ea a asigurat acuratețea textului și a făcut o selecție inspirată de fotografii inedite cu cei patru regi ai României împreună cu familiile lor, cu regi, împărați, țari din dinastiile europene (rudele regilor noștri), în împrejurări politice de importanță istorică, provenite din Arhivele Naționale, Biblioteca Academiei Române și din arhiva Familiei Regale.

Cărțile nonficționale scrise de Stelian Tănase impresionează prin calitatea documentelor istorice, a bibliografiei și prin bogăția referințelor din notele de subsol. Dinastia are foarte puține footnotes și o bibliografie minimală. Ceea ce primează sunt argumentele factuale, istorice ale rememorării unei istorii uitate și falsificate în anii republicii comuniste și postcomuniste. Este o carte extrem de bine scrisă, suficientă pentru cititorul mediu care vrea să înțeleagă istoria propriei națiuni și a propriului stat, dar care deschide celor interesați porțile către studiul bogatei bibliografii cu privire la perioada 1866-1947. Dinastia explică esența istoriei monarhiei moderne.

Este greu de spus dacă și când va fi referendum în România privind opțiunea dintre republică și monarhie. Luciditatea, spiritul critic, capacitatea de a compara ne obligă să ținem seama și de persoanele concrete care reprezintă în momentul de față monarhia. Dar aici nu este vorba despre persoane, ci de opțiuni instituționale fundamentale. De a căror exprimare a fost lipsit poporul român de către un regim comunist impus din exterior. Continuarea republicii în context noncomunist a fost frauda politică majoră comisă de liderii feseniști. Și mai este vorba de a nu permite scoaterea celei mai importante dezbateri din ultimul secol și jumătate din contextul istoric al afirmării statale și al definirii identitare. Din această dezbatere nu poate lipsi cunoașterea faptelor și realizărilor cruciale înfăptuite de către monarhie. Descrierea și explicarea acelor fapte în volumul Dinastia sunt principalele argumente într-o discuție cu privire la opțiunea dintre monarhie și republică. Stelian Tănase are meritul de a sintetiza, într-o carte ușor de citit, accesibilă marelui public, o istorie dinamică, a unei națiuni aflate la „porțile Orientului”, dar care și-a exprimat încă din momentul constituirii statului modern voința apartenenței la Occident prin desemnarea ca monarhi a unor reprezentanți ai marilor familii dinastice apusene. Moștenirea politică a monarhiei de tip occidental este covârșitoare: după eliberarea României, ea s-a concretizat în aderarea voluntară, entuziastă, la NATO și Uniunea Europeană.

Sursa foto: Cărturești

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe