Cred (Puncte de vedere de peste Ocean)

Adrian Păduraru Publicat la: 28-03-2018

Deși evoluția sau involuția culturii par în acest moment impredictibile, există totuși semne în civilizația către care încercăm să ne îndreptăm, cu nuanțe vest-europene sau ale Americii de nord, pentru ceea ce va urma și la noi, măcar pe termen mediu.

Astăzi vă invit la reflecție catalizată de ideile unui om de cultură român stabilit în Canada.

Cred că trebuie să cunoaștem și să analizăm ceea ce se petrece în restul lumii pentru a ne racorda la valorile nou create, dar și pentru a stopa alunecarea în greșeli deja experimentate prin alte părți.

Cred că acum este Timpul. (A.P.)

 

Simona Hodos

Pericolul pierderii spiritului identitar

După 1989, libertatea s-a transformat repede în haos. Valoarea fiind peste tot înlocuită de succes, nu mai exista nici o demarcație între cultura de consum și aceea de autentică valoare. Diferența dintre cultură și subcultură o face spiritul critic. Dar spiritul critic presupune ideea de autoritate și de ierarhie. Paradoxal, în comunism, cel puțin de la o vreme încoace, a existat spirit critic. Are mai puțină importanță faptul că el se năștea din opoziție, din reacție la un sistem de valori. „Societatea de tranziție, de după Revoluția din 1989, este o societate lipsită de spirit critic. La fel și cultura. Cultura parcurge un proces de schimbare a tablei de valori, de transformare a mentalităților sociale și a conduitelor practice”, remarcă Mihaela Gligor, cercetător la Institutul de Istorie „G. Barițiu” din Cluj-Napoca, în studiul intitulat Considerații asupra identității culturale în România înainte și după 1989. În acest haos al libertății prost înțelese în care se poate ușor contesta sau pur și simplu înlătura adevărata valoare, nu poate fi neglijat fenomenul alarmant al extinderii culturii de consum și al deplasării preferințelor culturale spre produsele de calitate îndoielnică.

Referindu-se la semnificația deosebită a culturii pentru identitatea unui popor, Alexandru Paleologu afirma, imediat după 1989, că „apărarea culturii e la fel de importantă ca apărarea teritoriului național”. Fapt care ne aduce înapoi în istorie, reamintindu-ne de anii de început ai afirmării naționale prin promovarea limbii și culturii românești prin teatru.

Acest lucru este valabil și în zilele noastre atât în cazul comunităților românești din afara țării, dar și în contextul globalizării, care are ca efect sigur diminuarea, dispersarea și în ultimă instanță pierderea acestui spirit unitar, solidar, identitar. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, în cadrul emigrației românești în Canada s-au afirmat câteva personalități despre care putem spune cu certitudine că, în epoci diferite, din trecutul de acum peste 40 de ani până în prezent, au marcat profund sau măcar au adus și continuă să aducă un suflu nou, diferit artelor spectacolului din Canada.

 

Între valoare și nonvalori, riscul asimilării și pericolul „politicii corecte”

În Canada, identitatea culturală este o preocupare și o temă de discuție pentru ambele părți: nou-veniți (nouveaux-arrivants) și societate primitoare (société d’accueil), căci între aceste două părți trebuie să se producă o acomodare preferabil armonioasă.

Societatea care primește emigranții se străduiește să le ofere noilor veniți programe de susținere care să corespundă nevoilor acestora de adaptare, în care să aibă loc și manifestarea de tip identitar-comunitar. Concret, există legi care permit înființarea de organizații comunitare, există înlesniri de natură legislativă și suport financiar de bază care să potențeze viața și activitățile cu caracter comunitar.

Comunitățile culturale, în general, nu sunt profund satisfăcute de aceste oportunități și de foarte multe ori apar situații care trădează faptul că nevoile identitare ale comunităților culturale sunt destul de departe de oferta la fața locului. În aceste situații apar tensiuni, duse uneori până la conflicte puternice în sânul societății. Cel mai puternic dintre acestea a fost în „Canada franceză” între francofoni și anglofoni, care s-a încheiat prin retragerea vorbitorilor de engleză în provinciile anglofone, fapt cu profunde consecințe economice, sociale, dar și culturale pe termen lung.

Un conflict istoric, transformat într-un război civil nu mai departe de sfârșitul anilor ’80, a izbucnit între populațiile autohtone (premières nations) și cei naturalizați canadieni, descălecători francezi sau coloniști britanici. Toate aceste experiențe istorice și culturale au adus în Canada o deschidere mai mare față de identitatea culturală.

Mingea este aruncată în acest caz direct comunității, care trebuie să își definească propriul traseu, să elaboreze propriile programe, să își afirme și să promoveze propriile valori, să determine și să folosească cele mai bune mijloace pentru a-și face cunoscută și respectată și, mai ales, pentru a-și putea perpetua propria identitate, fără însă a intra în cel mai mic conflict cu societatea canadiană, care își are, de asemenea, legile, specificul și valorile ei. În acest caz, legătura comunitară este aspectul esențial pentru perenitatea diasporei.

Identitatea unui grup, restrâns sau numeros, constă în această solidaritate comunitară, manifestată prin aderarea, respectarea și promovarea unor valori comune. Cheia solidarității între membrii grupurilor lipsește de cele mai multe ori comunităților culturale; diasporei indiferent de origine.

Structura dispersată, lipsa ierarhiilor într-o comunitate culturală – alias diaspora – generează mai multe nuclee în sânul aceleiași grupări, care își arogă sau chiar își dispută întâietatea. Faptul creează conflict, dezbinare și în cele din urmă îndepărtarea de comunitate, dezrădăcinarea, alienarea.

Limba, religia, cultura de origine se manifestă fără excepție în cadrul comunității, de aceea sunt vitale în diaspora școlile românești, bisericile, institutele culturale. Fără una dintre acestea nu poate exista o pretenție serioasă de a avea o diaspora puternică, o comunitate românească respectată în țările de adopție. Aceștia sunt în esență cetățeni români din afara țării, care este de dorit să păstreze și mai ales să transmită urmașilor un spirit românesc.

Memoria – devenită în spațiul colectiv memorie culturală – joacă un rol important în structura comunității și în păstrarea identității, indiferent dacă această memorie se referă la un teritoriu real – țara părăsită – sau la un spațiu mitic, care nu există decât în mintea sau în sufletul celui plecat.

Aceasta memorie afectivă poate și este de cele mai multe ori transmisă la a doua generație. Copiii emigranților tânjesc după țara de origine a părinților și chiar a bunicilor, deși nu au vizitat-o niciodată sau chiar dacă au pierdut limba maternă a acestora, dar care copii au fost crescuți și hrăniți cu dorul de casă. Absența devine în acest caz aproape beckettiana, ei sperând ca într-o bună zi să ajungă în locul pe care strămoșii sau părinții lor l-au părăsit.

Contextul societății nord-americane este diferit de cel european din foarte multe puncte de vedere. Pe fondul triburilor de amerindieni au fost calchiate diversele și atât de diferitele culturi aduse de emigranții așezați pe noul continent: europeni, sud-americani, asiatici.

Cultura nord-americană decurge dintr-o civilizație tânără, fără o cultură solidă și de lungă durată, câtuși de puțin unitară și cu atât mai puțin identitară. „Civilizația Coca-cola”, termen lansat de criticul de artă prof. Dan Grigorescu, este un produs ieftin, de masă, care se consumă imediat și cere să fie repetat cât mai des, căci nu solicită prea mult sensibilitatea sau gândirea receptorului, fiind un produs ușor de „digerat”.

Dimpotrivă, cultura de tip european are profunzime, greutate, este elaborată și costisitoare pentru cel care o creează și produce, solicită receptorul și îi induce emoție de tip afectiv sau intelectual. Asimilarea ei necesită un timp de reflecție, ceea ce conferă și un grad de „sațietate” consumatorului, încă putând fi numită „hrană spirituală”.

Cultura nord-americană este la origine una de senzație și de bâlci, în sens etimologic, primele manifestări culturale având loc în așa-numitele bâlciuri, întâlniri distractive de sfârșit de săptămână menite să relaxeze.

Transferată în lumea contemporană în cultura horror de tip filme thriller sau cu roboți, SF (superproducțiile purtând marca Hollywood), cultura este difuzată public în mall-uri, unde există cinema, spații de happenning și tot felul de manifestări artistice de acest tip (expunerea de opere de artă în spații publice, expoziții, experimente deschise, work-in-progress etc.).

În Canada există politici și programe de desemnare și recunoaștere a comunităților culturale, în special în spațiul cultural al Provinciei Québec. Pe de altă parte, structura instituțională în domeniul cultural este diferită de cea europeană. Conceptul de cultură a pierdut aproape de tot caracterul educativ, fiind trâmbițat explicit caracterul de divertisment cu efecte precis comerciale. Derivatele acestui tip de divertisment sunt atinse de nonvaloare sau kitsch concepute după rețete precise, ca urmare a unor studii de marketing, cu ținta precisă în receptarea de către public.

Ca și mâncarea semipreparată, în care se pierd total arta gătitului, dar și savoarea și calitatea nutritivă, cultura nord-americană este în general un produs prefabricat, căruia îi lipsește automat autenticitatea – originalitatea, spiritualitatea, emoția, pe care le conferă creația artistică. Pe de altă parte, designul industrial sau cel funcțional sunt ridicate la rang de artă, însă acelea sunt excepțiile care încununează experimentele lumii postmoderne.

Pericolul major însă, mai grav poate decât pervertirea percepției artistice, este instituirea acestei norme care corectează grav orice atitudine prin prisma expresiei politically correct sau political correctness, notat cu PC (tradus ca „politic corect”).

Deși are o lungă istorie în SUA, fiind folosit în secolele al XIX-lea și XX pentru a defini „justețea”, termenul adoptat în anii ’80 cu sensul de conform cu normele curente, este în fond o formă de supunere, obediență sau, dus la extremă, o formă de autocenzură impusă de context.

În grupurile sau în societatea de zi cu zi de pe continentul nord-american, dacă nu adopți această forma-norma de a te exprima de fiecare dată în limitele „politicii corecte”, fie ești marginalizat, fie ești pur și simplu penalizat grav pentru nerespectarea regulii, care în ultima instanță anulează dreptul de libera exprimare.

Pentru istoricul american Jacques Barzun, expresia „politic corect nu proclamă toleranța; nu face decât să organizeze ura” („Political correctness does not legislate tolerance; it only organizes hatred” / „le politiquement correct ne proclame pas la tolérance; il ne fait qu’organiser la haine”).

În tot contextul de mai sus, mondializarea are un rol profund destructurant pentru diaspora. Identitatea națiunilor cu istorie veche începe să se pulverizeze, societăți tradiționale tânjesc după mirajul mărcilor multi- sau transnaționale, nu rezistă seducției reclamelor la tot felul de produse de înaltă tehnologie de ultim moment, la același fel de haine, mâncare, mobilă, case, mașini, spectacole de tip stand-up comedy, filme americane.

Prin însuși acest proces de globalizare, lumea se uniformizează sub tot mai multe aspecte: economic, social, politic și, mai ales, cu efecte alarmante în plan cultural. Partea pozitivă este că în contextul acesta se poate circula și comunica mai ușor, că granițele nu mai sunt atât de greu de trecut nici la nivel geografic, nici lingvistic, nici cultural. Teatrul este încă un bastion solid, care promovează valori precise, limba națională, contactul direct – transferul de emoție – între artist și public.

Sursa foto: Guerilla Marketing

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe