Trei zile cu Eugen Raportoru

Cristina Simion Publicat la: 28-03-2018

Graba cu care se mișcă e uimitoare. Întorci capul să spui ceva și nu-l mai găsești. Crezi ca a uitat deja de tine în timp ce te grăbești și tu, gâfâind, încercând cu stângăcie să-l reperezi și să-l ajungi din urmă. Peste câteva secunde, îți face semn, jovial, ițindu-se de undeva, mai întotdeauna cu țigara în mână, înnodând o conversație pe care o poartă continuu cu sine și de care te apropii precaut, fiindcă nu ești sigur unde-a ajuns.

E frig, frig cum n-a mai fost niciodată în martie. Îi sunt gazdă și totodată ghid lui Eugen Raportoru, artist român, venit în Germania pentru trei zile. Trei zile, trei orașe – Nürnberg, München și Würzburg – și un vernisaj, cel al primei sale expoziții personale în afara României, la Tiny Griffon Gallery. Asta după ce, cu doar câteva zile în urmă, deschisese o altă expoziție, de mari dimensiuni, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești (Palatul Mogoșoaia).


  Eugen Raportoru, Peisaje subiective, expoziție personală, organizată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești – Mogoșoaia, în parteneriat cu Centrul Național de Cultură a Romilor Romano Kher. Deschisă între 3 și 31 martie 2018. Curator Marcel Bunea.

•  Eugen Raportoru, Mic Tratat despre culoare, expoziție personală, organizată la Tiny Griffon Gallery Nürnberg. Deschisă între 9 martie și 26 aprilie 2018. Curator Cristina Simion.

•  Dreptul la chip – Eugen Raportoru, documentar de artă, regizor Ovidiu Darian, produs de Studioul VideoArt al MCIN, în postproductie. Lansarea e prevăzută pentru luna aprilie 2018.

 

Îl întâlnisem prima oară la Palatul Parlamentului, în urmă cu doi ani, unde reușise să umple perfect un spațiu imens și rece cu peisajele lui urbane, alternând cu nonșalanță frânturi din mahalalele bucureștene sau din pitorescul Balcic cu imagini ușor recognoscibile din Paris sau Veneția.

 

„Negrul Raportoru”, un element identitar

Mi-a povestit cum a realizat o lucrare de mari dimensiuni (un peisaj din Veneția, pictat pe panouri înalte de trei metri, cu o lungime totala de nouă metri) la fața locului, în doar cinci zile. Am vorbit, de atunci, de multe ori la telefon sau pe Facebook, încercând să găsim, pentru „personala” din Germania, o formulă expozițională care să nu-i trădeze stilul, dar care să se adapteze unui spațiu de dimensiuni mici. N-a vrut, în ruptul capului, să mă tutuiască, așa cum nu m-a lăsat să-l invit, ca o gazdă bună ce încercam să fiu, în cele trei zile, la nici o masă. Eugen Raportoru are idei clare despre maniere și un apetit insațiabil pentru artă. Aveam să descopăr, în maratonul nostru german, că acest apetit e dublat de o energie aproape inepuizabilă și de o exigență profesională tăioasă ca o lamă de cuțit.

Cu o biografie artistică foarte bogată, comprimată însă în relativ puțini ani în circuitul artistic profesionist și încercând parcă să recupereze în forță timpul pierdut, cunoscut pentru hărnicia și disciplina cu care lucrează, Raportoru s-a impus rapid între artiștii români contemporani, prin energia picturii sale și prin expresivitatea viziunii sale artistice, de sorginte expresionistă, cu o excepțională folosire a negrului – până într-acolo, încât criticii vorbesc deja despre „negrul Raportoru”. Așa cum vorbesc despre spontaneitatea lucrărilor sale, despre forța și acuratețea tușelor sale, despre precizia cu care acoperă spații de mari dimensiuni, despre energia și sinceritatea pe care le degajă lucrările sale. Când vorbesc despre arta lui Raportoru, vorbesc și despre omul Raportoru. Fiindcă personalitatea artistului e „la vedere”, deși nu pe de-a-ntregul.

 

Izbânda artistului asupra culorii

În 2011, primea premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Pictură. De atunci, a avut expoziții personale și colective în fiecare an. Dar, în 2016, „fenomenul Raportoru” avea să explodeze: o lucrare acceptată la Londra, în Royal Academy of Arts Summer Exhibition, o „personală” la Palatul Parlamentului, participarea la expoziția organizată de Muzeul Intercultural din Oslo, participare la seria de expoziții-manifest-happening Arta la Fereastră (Galeria Simeza București). Acum, are pe simeze, practic concomitent, două expoziții personale: una, în România, cealaltă – în Germania. Și un film despre el, aproape gata.

Peisaje Subiective, expoziția de la Palatul Mogoșoaia, e o nouă incursiune în genul care l-a consacrat: peisajul, cu precădere peisajul urban. Deși, în câteva (rare) ocazii, artistul s-a dovedit un minunat portretist (memorabil portretul pe care i l-a făcut lui Johnny Răducanu), peisajul rămâne tema sa favorită, pentru că, după cum spune de multe ori, „mai bine să faci ceea ce îți place cel mai mult”. În peisajele sale, Raportoru elimină conștient senzaționalul, anecdota, facilul, estetica de sorginte folclorică, reușind să transmită emoție sinceră și profundă cu tușe puține (dar ferme) și cu o paletă coloristică restrânsă.

Mic tratat despre culoare, la Tiny Griffon Gallery din Nürnberg, are o explicație concretă pentru acest titlu neobișnuit: „mic”, pentru că, având în vedere limitările spațiului, include relativ puține lucrări, cele mai multe de mici dimensiuni, iar „tratat despre culoare” (nu este o expresie ironică), pentru că această expoziție este o poveste despre „izbânda artistului asupra culorii”, despre efortul lui Eugen Raportoru de a se redefini, de a se reinventa, de a se impune, în cele din urmă, drept un colorist redutabil.

Nu că artistul nu s-ar fi exprimat până acum prin culoare (pentru că a făcut-o), însă nu pentru aceasta e recunoscut Raportoru, ci pentru perfecta stăpânire a negrului și a tonurilor de gri, precum și pentru forța tușelor largi, pentru surpriza uneori iritată a privitorului în fața lucrărilor sale de mari dimensiuni.

 

Dreptul la chip

În Mic tratat despre culoare, Eugen Raportoru schimbă registrul său obișnuit de expresie, parcă pentru a ne convinge că un artist adevărat își poate păstra semnătura vizuală și atunci când experimentează teme, culori și dimensiuni nefamiliare. Rămân constante și proprii, chiar și atunci când pictează flori, principalele caracteristici ale artei sale: dramatismul și spontaneitatea.

Împrumutând, poate, ceva din tehnica vitraliului, învățată în tinerețe de la „meșterul său”, Ion Brodeală, Raportoru reușește să păstreze sensibilul echilibru dintre corporalitatea straturilor groase de culoare și transparența sugestivă, care surprinde efemerul și fragilitatea florilor.

 

Deși Eugen Raportoru e artistul antioportunist par excellence, nu doar arta sa emoționează, ci și felul în care o trăiește, astfel încât filmul documentar care îi este dedicat, Dreptul la chip, a devenit o transcriere firească a crezului și actului artistic într-o narațiune cinematografică despre căutările artistului, despre singurătatea actului de creație, despre devenirea lui Eugen Raportoru ca artist, în ochii săi, ai criticilor, dar și ai prietenilor și colecționarilor. Filmul, regizat de Ovidiu Darian, va fi lansat probabil în luna aprilie și face parte dintr-o serie dedicată artiștilor plastici contemporani.

Cincizeci de kilometri de artă și arhitectură, pe jos

Am fost, trei zile, călăuza lui Eugen Raportoru prin trei orașe germane. Dar numai prin orașe, pentru că, prin muzee, călăuza a fost el. Deși istoria artei n-a învățat-o în muzee, pentru că a călătorit puțin, recunoaște stilurile personale ale marilor maeștri cu o precizie rapidă și care nu lasă loc de îndoieli. Surprinzător de cosmopolit, Raportoru e foarte departe de naivitate. Știe ce se întâmplă pe scena internațională a artei, înțelege cu rafinament strategiile de brand personal ale artiștilor contemporani, deși alege să ignore nobil și (auto)ironic orice l-ar putea îndepărta de actul creației, singurul care, în opinia sa, susține recunoașterea de durată. Cea la care aspiră un artist cu ambiția unei construcții așezate dincolo de modă, de topurile de vânzări la licitații, de celebritate.

Lista muzeelor și expozițiilor vizitate împreună, în cele trei zile, ar umple un paragraf îndesat. Cincizeci de kilometri de artă și arhitectură, pe jos. Dar Raportoru e antiteza turistului care „bifează”. Îl văd cum analizează concentrat, ca pentru un examen, nu tot ceea ce vede, ci tot ceea ce-l interesează. Cum filtrează. Cum judecă. Cum reține. Cum oftează. Învăț diferența dintre oftatul admirativ și cel lipsit de înțelegere. Învăț cum învață un artist.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe