Cultura sudalmei

Andrei Crăciun Publicat la: 28-03-2018

Trăind în lumea noastră foarte mică, în care n-ajunge sinecura la tot artistul, orgoliile ne sunt mereu inflamate. Și unde mai pui că românul s-a născut și geniu și dacă nu era perfidul Occident, încă de pe vremea dacilor, noi, ai noștri, neamul…

Asistăm, așadar, la o luptă acerbă pentru supremație în toate cetățile: și în cetatea literelor, și în cetatea filmului, pretutindeni (nici epigramiștii, dacă vreți să știți, nu se simt prea bine).

Din Băicoi până în Vișeu de Sus ni se întrec marii creatori mai rău ca la Cântarea României. Talente în stare pură, talente latente, talente care explodează, talente în ansambluri folclorice, n-ai cum să le ocolești.

Fiind noi și mai slobozi la gură, arta noastră de căpătâi e sudalma. La imprecație suntem maeștri, ceea ce nu ne împiedică să sfârșim tot cu pupat tot Piața Endpendenți. Așa suntem noi: sfârșim cerând muzica! muzica! Ne exprimăm sulfuros, folosindu-ne de cuvintele grele, dar ne împăcăm spectaculos înainte de generic.

 

Poemele involuntare

Nu știm a dialoga decent, facem aversiune la om (cine se mai obosește să parcurgă opera? că obosim repede și oricum știm noi mai bine, fiindcă suntem neîndoielnic deștepți), ne depășește retorica, nici gramatica nu ne pasionează, nu stăpânim raționamentele întemeiate chiar pe rațiune, logica nu e, deci, punctul nostru forte, moderația ne jenează, noi suntem vulcanici, noi – vorba marelui nostru poet involuntar Gică Hagi – când spunem, spunem!

Și nu trebuie să vă amărâți din atâta lucru. Pentru că inevitabil o să fie tot bine – la noi e mereu foarte bine. Dacă nu ar fi, nici nu s-ar mai povesti.

Omul român de cultură cel adevărat nu poate pentru ca să trăiască și fără o patimă, fără o pasiune politică, fără un crez care să-l vâre într-o congregație care să-l cocoațe până ajunge la funcție. Și luați cuvintele ca atare – chiar nu poate să trăiască. Fiindcă dacă nu e piață, înseamnă că nu sunt cumpărători și dacă nu sunt cumpărători, nu e papa bun. Și dacă nu e papa bun…

Îi deplâng mai ales pe poeți, pentru că, așa cum știu toți cinefilii care s-au delectat cu filmul Poștașul, mare dreptate avea și poetul Pablo Neruda când spunea că „noi, poeții, suntem toți obezi”…

Dar, lasă, că de bine, de rău, tot e bine.

 

Lăsăm închisă paranteza islandeză

Și iată de ce: freamătă țara pe partea culturală, mai ales acum că se desprimăvărează și încep iar festivalurile cele mai exotice și banii publici blând vor mângâia buzunarele culturnicilor locului.

Se joacă la teatru, se rupe pe la opinci, saltă spre ceruri călcâiele călușarilor – cum să nu fie frumos? Cum să nu fie bine? Mai avem și centenarul acesta…

Desigur, se ridică obiecția: au oare nu e tot așa și la bulgari? Bineînțeles că e tot așa și la frații noștri de la sud de Dunăre, cum să fie altfel? Ce, sunt bulgarii mai cu moț decât noi?

Și, la o adică, așa e peste tot unde trăiesc oameni (bine, mai puțin la islandezi, dar islandezii sunt o altă poveste – nu e timpul acum să deschidem paranteza islandeză).

 

Atenție la buzunare, au venit specialiștii

Ăștia suntem. Ne învârtim pe pietroiul care se învârte la rândul lui prin spațiu (și, poate, și timp), transformăm prin nobila artă a utilizării colonului alimentele în postalimente, punem la suflet și ne rățoim unii la alții. Ce să facem? Atât ne duce capul. Atât ne duce inima.

Ce face și mai ridicolă împăunarea românească în fața ideii de cultură (cultura noastră!) e moftul însoțitor. Specialiștii.

Specialiștii noștri. Figuri aparte, cu morgă. Riguroși. Docți. Seriozitate! Nu te joci chiar așa cum vrei tu cu impostorii. Specialiștii – ei sunt. Avem specialiști, cum să n-avem noi specialiști?

Și nu e vorba doar de artiștii care creează fel de fel. Îi mai avem pe cap și pe cei care îi critică pe artiști (vorba vine). Tot acest simulacru care însoțește o piață reală a ideilor – avem!

Lucrări de specialitate chiar și studii de specialitate în facultăți de specialitate (n-are a face că nu e niciuna în prima mie din univers, nici măcar din statul paralel, tot diplomă eliberează). Păreri de specialitate, semnale de alarmă de specialitate, degete apodictice de specialitate ridicate din vreme, rivalități ridicole de specialitate, prieteșuguri de specialitate și, firește, grupări de specialitate, în care se adună cetățenii de specialitate să-și dea unii altora dreptate de specialitate, să se aplaude aplauze de specialitate și să urle peste gard la ăilalți urlături de specialitate.

 

Fără Momuloaie

Și nici măcar nu mai poți să râzi de ei, că unii sunt excesivi în progresismul de divizia B și ceilalți sunt excesivi în semănătorismul secolelor apuse, căci însăși recursul la ideologie într-o lume din asta de bufet de gară e caraghios. E caraghios în așa măsură că te lasă fără hohot. Stăm rău, stimabililor.

Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul, că n-avem noi toți Momuloaie (unde n-aveam noi o Momuloaie…) să trăim și să murim pe la Berlin pe banii tușicii, slăvit în veci fie-i numele.

Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul interior, că suntem tot aici, în prag de 1984, și imediat vine călare peste noi Miliția Gândului Intim (n-ați văzut și acum, cu congresul ăsta…).

Totuși, străinătatea! Visul nostru cel mai mare. Cea mai mare bucurie la români este succesul pe plan internațional. Fiind, la bază, fii și fiice de țărani trimiși la oraș, primind povață în gară să nu ne facem baștina de râs pe acolo, crește în noi pipota la lauda de dincolo de hotare. Ne place să ni se ducă vestea, ne place să ni se ducă buhul.

Nu mai contează că nu cu bagajul carpato-danubiano-pontic s-a înregistrat succesul. N-are a face. El – succesul! – trebuie adjudecat, el este al poporului, ca Nadia Comăneci. Dar stați așa, că nu e chiar așa.

Fiindcă românii au foarte multe păreri, există și părerea că nu ne trebuie nouă așa ceva (parcă e și așa, prea…), ducă-se învârtindu-se! ne strică nouă străinătatea rostul, ne strică nouă datina (și se știe ce datină bogată în arte avem).

 

Monologurile

Acesta e cercul în care ne învârtim. El se tot strânge și se tot strânge, ca un stomac de divă obeză operată după cele mai moderne tehnici pentru a-și redobândi suplețea și iluzia tinereții fără bătrânețe (cea mai periculoasă dintre iluzii).

Deși dramatici din fire, nu putem să înaintăm dincolo de monolog. Conversația la români, atât în spațiul public, cât și în cel privat, se desfășoară dintr-o singură replică. Nu are mare importanță care este replica deschizătoare a balului. Are importanță că următoarea e: ba pe-a mă-tii. Mai departe se dezvoltă motivul întreținerii de raporturi sexuale nefirești cu persoanele decedate din ramura maternă a familiei interlocutorului.

 

Noi nu, niciodată

Și acum, ce-am vrea? Să fim europeni, cu papion? Să fim snobi? Să ne dăm lebede când noi suntem gâște? Să avem purtări pariziene (în înțelesul veacurilor de altădată), să nu mai avem prieteniile noastre balcanice, să nu mai ascultăm de cumetri, să nu ne mai bălăcim în grup, să nu mai trăim în triburi stupide făcând gargară cu pseudoidei, să ne punem pe umeri mantaua brumei de civilizație?

Cum am putea oare să renunțăm la ceea ce ne definește cel mai adânc – arta de a-l pizmui și de a-l îngropa în sudalmă pe aproapele? Nu! Noi nu, niciodată!

Nimic din ce i s-a dat de îndurat culturii n-am ocolit: s-a cenzurat și la noi vârtos, s-a autocenzurat cu succes. Dar cel mai mare dar al zeilor către români (cred românii) este că au fost înzestrați cu știința pamfletului. Ironia, parodia, sarcasmul, umorul mușcător – le fumăm înainte de grădiniță!

Pamfletul – aceasta este catedrala spiritului nostru, între speciile care intră în arenă pamfletul e cel mai iubit. Pentru a lămuri cu o comparație definitivă, pamfletul este pentru cultură ce e micul pentru grătar.

 

Pe partea culturală, direct

Pamfletari! Așa ne-am născut. Are și pamfletul nostru nuanța lui. El înseamnă, în esență, că poți camufla sub el orice îți trece prin cap. Poți să faci albie de porci, poți să înjuri după pofta inimii. Pentru că nu ești doar o vidanjă care umblă prin lume – ești un pamfletar.

Nu știu dacă ați remarcat, dar, de fapt, omul de cultură cel mai popular la noi e cel care le zice, domnule, de la obraz. Care poartă pe umeri povara sudalmei ca artă parafină.

Nu e ușor, nu e deloc ușor, dar cineva trebuia să culeagă și laurii civilizației noastre originale. Curaj! Și mâine e nouă zi în care poți spurca, pe partea culturală, direct.

Și se vor găsi destui proști să stea cu gura căscată, admirându-ți, se înțelege, neicusorule, valoarea.

Sursa foto: editiadedimineata.ro

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe