Teatrul ca pregătire pentru moarte

Dana Țabrea Publicat la: 28-03-2018

Rambuku este o mostră de teatru ca rugă, un poem dramatic despre ființă și neființă, despre realitate și irealitate, despre invizibil și deitatea ce nu poate fi numită prin atributele pe care le folosim pentru a ne referi la existența sensibilă, dincolo de afirmație ori negație, mai presus de tot și de toate, eliberat în mod absolut. Deopotrivă ceva, cineva și undeva, loc și personaj, dar mai presus de orice conceptualizare de acest tip, Rambuku presupune experiența sacrului, iar nu cunoașterea acestuia pe cale rațională. Experiența sacrului, a inefabilului și copleșitorului ca mysterium fascinosum et tremendum, despre care vorbesc autorii mistici la care se raportează Jon Fosse, este surprinsă ca atare de regizorul Mihai Măniuțiu la nivelul întregii construcții artistice, în intervalul dintre atracție și respingere, dintre înfiorare și captivare.

Apoi, defalcat, elementele spectacolului plasticizează conceptul de teatru ca experimentare mistică a tainei înfricoșătoare și fascinatoare.

 

Storytelling-ul ca poetry telling

Muzica este deopotrivă armonie (o notă la pian sau o vioară) și scrâșnet (sonorități aproape dizarmonice, resimțite fizic, trimițând spre o senzație de durere insuportabilă), vocea Claudiei Ieremia – șoaptă și urlet îngemănate (șoaptă urlată ca-n prima scenă și urlet șoptit ca mai apoi). Iar coregrafia semnată de Andrea Gavriliu are momente când experiența numinosului ca mysterium tremendum e redată explicit prin tremor, contorsionări, mișcări sacadate ca de păpușă mecanică, dar și mișcări de închinăciune. Mai mult, mișcările robotizate de dans, fețele vopsite-n alb, ploaia cu jet de lumină, înfrigurarea, lacrimile, repetarea replicilor-cheie (aducerea cărții în scenă, storytelling devenit poetry telling), accentul pe simțul auditiv (ca atunci când se aude viforul tăcerii), conflictul dintre poezie și tensiune, cânturile religioase, silabele ori zicerile având forță ritualică, contradicția dintre ceea ce se poate rosti și acel ceva despre care nu se poate spune nimic, toate acestea contribuie la restituirea experienței sacrale.

 

Rambuku sau teatrul ca pregătire pentru moarte

În același timp, Rambuku este o mostră de teatru ca pregătire pentru moarte și un spectacol filosofico-poetic despre pregătirea pentru moarte. Una dintre cele mai frumoase definiții ale filosofiei – pregătire pentru moarte – se referă la purificarea sufletului de patimi și la a deveni o ființă contemplativă. Apa ca simbol al purificării și ideea de spălare ritualică apar în prima scenă cu replici (spectacolul se construiește prin alternarea scenelor din tăceri și replici, în care intervin El și Ea, și a scenelor coregrafice, individuale sau de grup cu Rambuku, existând însă și scene mixte, sincrone coregrafice pe muzică sacră, cu amestecul actorilor printre dans-actori). Transformarea în ființă contemplativă este desfășurată pe tot cuprinsul spectacolului prin scenele în care se spune, prin intermediul poeziei, povestea din Cartea Vieții, prin parcursul Lui/Ion Rizea (un personaj absurd, perplex), sub îndrumarea Ei/Claudia Ieremia (de un dramatism tulburător), de la tăcere și interiorizare la repetarea mimetică a replicilor Ei, și mai apoi la exprimarea prin cuvânt a ceea ce inițial înțelegea doar intuitiv (privire expresivă); în paralel cu momentele de coregrafie geometrizată și, în același timp, semnificând sensuri prin gesturi, acompaniind, încifrând și descifrând discursul. Cei doi se pregătesc pentru a locui „în cântecul lui Rambuku”, în ceea ce e altceva decât discurs, în neființa care ascunde și revelează ființa, dar, pentru a ajunge dincolo de concept și verbalizare, El trebuie mai întâi să depășească stadiul de dincoace de concept și verbalizare. Se pregătesc pentru un sfârșit și un nou început, pentru o trecere. Rambuku sau Shambala sau tărâmul de dincolo reprezintă deopotrivă o întâlnire și imposibilitatea unei întâlniri. Pentru că a trece dincolo anulează orice senzație, concretețe, atribut ori categorie valabilă în termenii existenței noastre. De aceea, spectacolul este sfâșietor de frumos prin simboluri (sfera solară, locul nelocuirii din Rambuku, încercările de atingere în imposibilitatea atingerii ori în absența simțului tactil, chiar a conceptului de a atinge mâna celuilalt).

 

O zi cât o viață de om

De la intro-ul coregrafic cu Andrea Gavriliu într-un spațiu geometrizat (care se deschide și închide alternativ), desprins parcă dintr-o operă de artă de James Turrell, mișcări de dans la fel de geometrizate, robotizate, din linii frânte, contorsiuni, contrazise de mimica expresivă și de semnalarea unor zone de interes (cea religioasă, anumite gesturi ale dans-coregrafei și muzica) și până la finalul cutremurător a trecut o zi cât o viață de om. Între timp, spectacolul s-a încărcat de energie și gravitate. Astfel încât interpretări și referiri la tragedia greacă devin posibile. În final nu regăsesc atât de mult o trimitere la Holocaust, cât sensul unei eliberări spirituale ultime (pe intonarea cântului-rugăciune de pregătire pentru moarte HineniHere I am). Un Laocoön imens, cât toată omenirea, devorată nu de șerpi (există anterior un moment coregrafic în care mișcările la orizontală ale dans-actorilor creează impresia unor șerpuiri ce-mi susține trimiterea la mitologie), ci care se autodevoră. O încadrare sculpturală de trupuri goale spiritualizate repetă din mișcările de dans deja cunoscute. După ce scenele se transformaseră, după aproximativ două treimi din spectacol, în veritabile tablouri. Asistăm astfel la o estetizare exemplară a definiției filosofiei ca pregătire pentru moarte și la o redefinire a teatrului.

 

(Rambuku de Jon Fosse, adaptare de Anca Măniuțiu, regie: Mihai Măniuțiu, distribuție: Ion Rizea/El, Claudia Ieremia/Ea, Andrea Gavriliu/Rambuku și Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Andreea Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă, Vlad Cireșan (Ceilalți Rambuku), decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzica: Mihai Dobre, video: Lucian Matei, light design: Lucian Moga, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, premiera: 15 iulie 2017, prezentat în FNT 2017).

Sursa foto: Teatrul Național București

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe