Nicolae Dabija: „Conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei acasă e favorabilă”

Adriana Nazarciuc, Dan Pavel Publicat la: 28-03-2018

Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, Codreni, raionul Cimișlia, RSS Moldovenească) este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Este președintele Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova (organizație neguvernamentală de cultură și drept, la care au aderat peste 150 de organizații culturale, uniuni de creație, asociații neguvernamentale) și președinte al asociației nonguvernamentale Mișcarea „Sfatul Țării – 2”, care și-a propus unificarea națiunii române. Printre cele mai recente volume publicate de Nicolae Dabija amintim: Manifest de unire (2013); Umbra sârmei ghimpate (2013); Psalmi de dragoste (2013); Mihai Eminescu – un poet de mâine. Asasinarea lui Eminescu (2014); Tăceri tălmăcite-n cuvinte (2014); Biserica pe roți (2014); Tema pentru acasă (2015); Pe urmele lui Orfeu (2016); Reparatorul de vise (2016); Te blestem să te îndrăgostești de mine (2017).


Care sunt forțele favorabile ideii unirii Republicii Moldova (o parte a Basarabiei) și României? Cine sunt intelectualii publici favorabili unirii, de-o parte și de alta a Prutului?

De multe ori sunt întrebat: câți unioniști există în Republica Moldova?! Răspunsul meu e: sunt aproximativ atâția unioniști câte persoane au sau au avut acces la informație. Intelectualii, de regulă, exceptând cozile de topor, sunt unioniști. Basarabeanul care a aflat că el este român și neamul lui e cel românesc nu poate să nu fie unionist. Mai cred că limba vorbită de-o parte și de alta a Prutului ne-a unit de mult. Mai rămâne să-și facă datoria lor și politicienii.


Cine se împotrivește unirii Basarabiei cu România?

Nu atât cine, cât ce: ignoranța, prostia fudulă, ura de sine (moldovenii care afirmă că nu-s români), dezinformarea, frica, amnezia. Cu mai mulți ani în urmă un om de la țară mi-a vorbit:


„— Nu-mi plac românii.
 — De ce?
 — Pentru că l-au bătut pe tata.
 — Și unde e tatăl tău acum?
 — L-au împușcat rușii.”

Deci el nu-i ura pe rușii care l-au omorât, ci pe românii care l-au bătut.

Basarabeanul, nu vorbesc aici de toți, mai e bolnav de sindromul Stockholm, când victima începe să-și simpatizeze călăul și să-și urască aproapele. El nu-i va ține minte pe cei care l-au împușcat, aruncat în gropi cu var sau în copcile din Nistru – morții nu au memorie! –, ci pe cei care, în loc să-l pună la dubă pentru anumite încălcări, i-au tras o palmă, „pentru ca altă dată să nu mai facă”.

 

De ce, din ce motive există această împotrivire?

Timp de peste cincizeci de ani, basarabeanului i s-a spus că românul e dușmanul lui, în manualele școlare găsea enormități pe care trebuia să le creadă, precum: în anul 1812 rușii i-au eliberat pe moldoveni... de moldoveni, din 1856 și până în 1878 Sudul Moldovei (de Est) a fost cotropit de Moldova (de Vest), în 1918 Moldova (noastră) a fost anexată de Moldova (cealaltă, numită împreună cu Muntenia România) etc. Noroc de ruși, care au știut mereu să-l salveze pe moldovean de frații lui moldoveni și să-l deporteze în Siberii, să-l trimită să moară în Afganistanuri sau Mozambicuri etc.

Aceleași argumente pentru recunoștința pe care urmează să i-o poarte Imperiului de la Răsărit sunt preluate azi de mass-media rusească, de cele peste o sută de posturi radio și de televiziune rusești etc. Toată speranța mea e în generațiile de azi, educate în spiritul discernământului, care cresc scuturate de frică, cu conștiință de sine și cunoaștere a Adevărului.

 

Cum privesc ideea unirii statele importante (și cele mai puțin importante) din Uniunea Europeană (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania) și din Europa?

În 1989, am fost invitat, ca deputat în fostul Soviet Suprem al URSS, în SUA. Am fost solicitat atunci să vorbesc într-o comisie a Senatului SUA despre Republica Moldova. La sfârșitul discuției am remarcat cu o anume părere de rău: „SUA a uitat de Republica Moldova”. Și atunci un senator, Raul Costa, a spus: „Noi n-am uitat niciodată de Republica Moldova. Noi n-am știut niciodată de Republica Moldova”. Nici celelalte state europene – Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania – nu cunoșteau pe atunci, dar nici acum prea multe despre noi. Ei ne cred în continuare mai degrabă ruși decât români. N-a existat nici o preocupare, dar de fapt nici un interes al politicienilor din Republica Moldova și nici din România să se cunoască adevărul despre noi. Iar acesta poate fi rezumat într-o singură frază: Republica Moldova este o așchie de teritoriu românesc ruptă de la România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.

Dacă s-ar cunoaște această evidență, reunirea ar fi privită cu alți ochi de către cei care identifică dorința noastră de revenire la locul din care am fost rupți cu aceea a intrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană pe ușa ei din spate. Iar această misiune ar trebui să le revină, în primul rând, celor două ministere de Externe, al României și al Republicii Moldova.

Am avut mai multe întâlniri în capitalele europene cu diverși demnitari – am fost o vreme reprezentantul Republicii Moldova în Adunarea Interparlamentară a Țărilor din Bazinul Mării Negre –, ca să mă conving că marile puteri ne-ar dori și în continuare un popor fărâmițat pe hărțile lumii. Or, fiind un stat mare (întins), România are toate șansele să devină și un stat puternic. Un argument în acest sens ar fi perioada interbelică. Atunci România împărțea cu Danemarca locurile 6 și 7 după venitul național. Astăzi, salariul mediu în Danemarca e de 5 800 de euro, în România și Republica Moldova – din cauza comunismului și a ocupației sovietice – e de 400 de euro și, respectiv, 40 de euro. Dacă n-ar fi fost cei doi criminali – Hitler și Stalin –, care ne-au forfecat harta în 1940, sunt convins că poporul român ar fi fost astăzi unul dintre cele mai prospere din lume.

 

Care este poziția Statelor Unite ale Americii?

La 27 iunie 1991, doi senatori americani, Larry Pressler și Jesse Helms, cu care mă întâlnisem la New York, au inițiat în Senatul SUA rezoluția nr. 148 prin care cereau Uniunii Sovietice dreptul Republicii Moldova de se reuni cu România. Era cu două luni mai înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova, când aceasta făcea parte din URSS. De atunci a trecut mai bine de un sfert de secol. Acum câteva zile, ambasadorul SUA la Chișinău, James D. Pettit, referindu-se la Declarațiile de Unire cu România ale celor peste o sută de primării (câte erau la 7 martie 2018), a afirmat că gesturile disperate ale acestora ar fi niște „provocări”. Tot Excelența Sa susținuse acum un an pe un ton categoric că „...este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o națiune aparte”, situându-se în acest subiect pe pozițiile Federațiile Ruse.

Mă întrebam atunci dacă avea dreptul un ambasador, deci un diplomat, să se exprime total nediplomatic și să se amestece brutal în probleme atât de sensibile cum sunt etnia, istoria, națiunea, limba unui popor (Excelența Sa, apropo, și-a însușit o foarte bună „limbă moldovenească” la București)? Și-mi răspundeam că declarațiile respective veneau dintr-o necunoaștere a unor realități. Dar mă mai întrebam: aceste declarații ofensatoare la adresa adevărului istoric n-or fi oare o consecință a întrevederilor dese pe care le-au avut într-o perioadă cei doi miniștri de Externe, rus și american, la care să fi convenit un alt Ribbentrop-Molotov de reîmpărțire a lumii, în care SUA să se arate satisfăcută de faptul că ei îi revine România, unde să-și poată instala bazele militare, iar cealaltă Românie, numită Republica Moldova – cu identitate falsă, acceptată și de ambasadorul Pettit – să rămână ancorată, ca fostă republică sovietică, cu tot cu Armata a 14-a, Transnistria, în zona de influență a Federației Ruse?!

Ar fi trist de tot, dacă ar fi așa.

 

Cum definiți unionismul în anul 2018?

Cuvântul „unire” face parte din vocabularul lui Dumnezeu. În Psalmul 132, parcă, se spune despre noi:

„Iată ce-i frumos nespus,

Iată vestea cea mai bună

Dorită de Cel de Sus:

Frații să fie împreună!”

Iisus se ruga astfel: „Părinte, Mă rog ca toți să fie una...”

(Ioan, 17, 21).

E un îndemn și pentru noi, românii: ca toți să fie una. Numai așa vom izbăvi. Numai astfel noi vom putea deveni noi (chiar și în sens de înnoire). Noțiunea de unionism descinde din cea de unire. A te uni înseamnă a face o lucrare plăcută Domnului. Și doar cel rău lucrează ca să dezbine, să învrăjbească, să disperseze, ca astfel să poată stăpâni mai ușor.

Unionismul, in Anno Domini 2018, presupune a conlucra, a te apropia, a te înfrăți nu doar la nivel de indivizi, ci și la cel de țări sau părți de țară.

 

Partizanii reunirii Basarabiei cu România se deosebesc între ei prin diferite idei, inițiative, scenarii? Care ar fi scenariile realiste și cele nerealiste?

În ultimele trei decenii, au fost identificate mai multe soluții pentru ca Republica Moldova și România să poată fi împreună. Una dintre ele ar fi plebiscitul. Constituțiile celor două țări subliniază în mod expres faptul că modificările teritoriale pot fi efectuate doar în urma unui referendum (plebiscit). Aici intervine o întrebare firească: dar cei care au intrat cu oștile peste noi în 1812, apoi în 1940 au făcut-o cumva în urma vreunui referendum? Evident că nu.

Ar fi lipsit de logică un plebiscit în cadrul căruia cei care ne-au deportat părinții, ne-au condamnat intelectualii la moarte, ne-au persecutat bunicii, ne-au deznaționalizat, au interzis să ne vorbim limba și să ne rugăm lui Dumnezeu, ei și urmașii lor să decidă dacă să fim cu frații de care chiar ei ne-au rupt sau să le fim, noi cu copiii și nepoții noștri, ostatici în continuare? În Republica Moldova avem și suficientă lume derutată, rătăcită, manipulată, de aceea desfășurarea unui plebiscit pe acest subiect este riscant.

Reunirea se mai poate face pe cale parlamentară – prin votarea Declarației de Unire a Parlamentelor celor două state românești. Dar, conform Constituției Republicii Moldova, și-n acest caz hotărârea de reunire, adoptată de cele două foruri legislative, urmează a fi confirmată de către votul majorității cetățenilor înscriși pe listele electorale. Nici aici nu va putea fi evitat referendumul.

O soluție sigură de reunificare o găsiseră oamenii politici din România și Republica Moldova, care ceva mai încoace ne-au promis că ne vom uni în Uniunea Europeană. În 1998, comisarul european Romano Prodi ne asigura, când vorbea de șansele de reintegrare a Republicii Moldova, că acest lucru se va întâmpla „peste douăzeci de ani”. Adică în 2018, anul în care ne aflăm. Iar un alt comisar, Günter Verheugen, cu nu prea mulți ani în urmă avea să afirme ceva mai metaforic următoarele: „Șansele de integrare în UE pentru Republica Moldova sunt egale cu cele ale Tanzaniei”. Adică, odată cu stoparea extinderii UE, nu avem nici o șansă să ne întâlnim în familia statelor europene în următorii vreo cincizeci de ani. Dar noi am vrea să ne reunim cu Țara în timpul vieților noastre, nu în timpul vieților altora.

Reîntregirea, dacă s-ar dori acest lucru de către oamenii politici din cele două țări, ar putea deveni realizabilă și într-o lună-două. Congresul Mișcării Unioniste „Sfatul Țării-2”, asociație nonguvernamentală de cultură și drept, la 27 martie 2016, a aprobat ideea creării unui stat comun România-Republica Moldova. Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare și indivizibile. Această asociație de state este conformă dreptului internațional și e o formă a vieții internaționale care ține numai de competența statelor componente. Statele au între ele doar raporturi de drept internațional, și nu de drept constituțional (drept intern). Statul comun va lua naștere printr-un tratat internațional ratificat de către parlamentele statelor componente. El va fi bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, de legislația Republicii Moldova, a României, precum și de normele Uniunii Europene. Statul comun va avea, pentru o perioadă de tranziție, două guverne, două parlamente, două capitale, două constituții, urmând să-și unifice structurile în timp. Este esențial de subliniat că acest tratat nu aduce atingere constituțiilor statelor membre, ceea ce înseamnă că nu este necesară organizarea de referendumuri pentru aprobarea acestuia.

Scopul înființării Statului România-Republica Moldova îl constituie apărarea intereselor comune așa cum sunt ele definite de fiecare dintre părți, între care amintim: respectarea Declarației universale a drepturilor omului și a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute în constituțiile statelor membre; asigurarea securității naționale; consolidarea statului de drept și lupta reală cu corupția; propășirea economică, al cărei rezultat direct va fi eradicarea sărăciei; armonizarea legislației statelor membre etc.

Din punct de vedere istoric și al dreptului internațional și ținând cont de faptul că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost condamnat și declarat nul ab initio de întreaga comunitate internațională, iar în Actul final de la Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 și alte acte internaționale este stipulat clar că frontierele dintre state pot fi modificate pe cale pașnică cu acordul părților, nimeni nu ne poate interzice să scoatem granița dintre români și români de pe râul Prut. Și, sunt convins, nici o țară din lume nu se va opune. Nici chiar Rusia, care printr-o declarație din 10 septembrie 2015 a dlui Maxim Șevcenko, consilier al președintelui V. Putin, recunoaște că „Moscova nu exclude eventualitatea unei reuniri a Republicii Moldova cu România, care sunt o națiune și vorbesc aceeași limbă, acest lucru nu ar face decât să îmbunătățească relațiile Moscovei cu Chișinăul și Bucureștiul”.

Numai așa am putea evita catastrofa care ne așteaptă într-un viitor ce vine ca parte a unui trecut blestemat, numai așa i-am putea face pe copiii și nepoții noștri să evite, odată cu intrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală Euroasiatică a Federației Ruse, eventualele deportări, calamități sufletești, pericole pentru viața lor și a urmașilor acestora de peste ani.

Menționăm în mod special faptul că crearea statului comun România-Republica Moldova exclude pericolul federalizării României, din motiv că atât Transilvania, cât și Transnistria nu sunt subiecte de drept internațional.

 

Domnule Nicolae Dabija, explicați ideile și inițiativele pe care le favorizați dumneavoastră în problema unirii Basarabiei cu România. Care ar fi primii pași? Ce urmează?

Întrucât Basarabia (actuala Republică Moldova) și Nordul Bucovinei au fost invadate de Rusia comunistă în urma unei înțelegeri dintre doi criminali, Hitler și Stalin, cunoscută cu numele Pactul Ribbentrop-Molotov, cu încălcarea mai multor tratate internaționale, pe care, atât URSS, cât și Germania, le semnaseră din 1920: Tratatul de pace de la Paris din 1920, Carta Ligii Națiunilor din 1920, Tratatul renunțării la război din 1928, Pactul de asistență mutuală dintre România și URSS încheiat în 1933, Convenția pentru definirea agresiunii din 1933 ș.a. am propus următoarele: conducerile celor două state românești să solicite Organizației Națiunilor Unite, statelor Uniunii Europene, ale Consiliului Europei, Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, dar și Germaniei Federale și Federației Ruse, ca succesoare de drept ale statelor semnatare, să recunoască dreptul la reunificare pașnică a actualelor teritorii ale Republicii Moldova, Bucovinei și Basarabiei de Sud, așa cum au arătat acestea până la 23 august 1939, momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov cu România, țara de la care au fost rupte în urma acestuia, dar și a ultimatumurilor și amenințărilor de război din partea URSS. Sunt inițiative lansate de Mișcarea „Sfatul Țării – 2”, al cărui președinte sunt, ca un prim pas pentru rectificarea unor greșeli ale istoriei.

În același timp, conducerea Republicii Moldova, intelectualitatea, televiziunile, presa etc. vor trebui să explice populației, inclusiv minoritarilor, beneficiile pe care le vor avea devenind parte integrantă a unui stat al Uniunii Europene. Dacă ratăm această șansă de a fi împreună și de a șterge frontiera care mai stă trasă prin mijlocul neamului nostru, nu ne vor ierta nepoții și strănepoții, dar nici bunii și străbunii rupți cu sila de frații și surorile lor și trimiși să moară în Siberiile de gheață. La ora actuală, conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei românești acasă e cea mai favorabilă, s-o fructificăm!

 

„Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor!”

Am locuit câțiva ani în Republica Moldova (Adriana Nazarciuc). În perioada 2005-2009. Am simțit atunci că deși există aici două Mitropolii, la un anumit nivel părea să nu existe nici un Dumnezeu. Deși erau legiferate două limbi ca fiind oficiale, niciuna nu era vorbită corect. Cu alte cuvinte, lipsea caracterul unitar. S-a schimbat ceva între timp? Se impune acest caracter unitar la nivel de națiune pentru a putea vorbi despre unire?

Cei care s-au lățit peste noi în 1940 au creat o nouă națiune, națiunea „moldovenească”, or, cum putea altfel glorioasa armată sovietică să-i elibereze pe români de sub jugul „românilor”?! Tot atunci a apărut și o nouă limbă romanică – „limba moldovenească”.

În concepția ideologilor vremii, Eminescu, Creangă, Alecsandri ș.a. au scris dintr-odată în două limbi: română și „moldovenească”, iar în Serbia, aflu vara trecută că toți clasicii noștri au scris în trei limbi – și-n „valahă”!

Unii atei întreabă de ce naționalitate e Dumnezeu? Iată însă că recent patriarhul Kiril al Moscovei a sugerat că Cel de Sus e rus. Iar mitropolitul Vladimir al Moldovei îl crede. Ca și ceilalți preoți ai lui.

Pe când eu sunt convins că El e român. Atotțiitorul nu poate fi de altă naționalitate decât cea a Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, a Sfinților Ștefan cel Mare, Varlaam, Dosoftei, Daniil Sihastru, Constantin Brâncoveanu, Valeriu Gafencu de la Sângerei, „Sfântul închisorilor” ș.a. El e al Neamului nostru. Un grec îmi spune că Dumnezeu e grec. Un evreu mi-a vorbit că au existat martori care au asistat la discuțiile dintre patriarhii lor și Savaot. Și-atunci de ce l-aș crede pe Kiril că Atotțiitorul ar fi unul de-al lor, care i-ar iubi doar pe ei și i-ar urî pe toți ceilalți?

Din păcate, nici o Biserică n-a fost pusă să servească mai mult o țară, o ideologie, un regim ca aceasta. Iar Mitropolia moscovită a Moldovei e ostatica ei. Ea e obligată să facă în Bisericile noastre politica Imperiului de la Răsărit. De aici ne vin multe din relele care au dat și mai dau peste noi. Caracterul unitar al Basarabiei va lipsi atât timp cât politicienii noștri vor vrea să fie și-n CSI, și-n UE, și cu România, și cu Federația Rusă, și cu Iisus, și cu Iuda. E drama „marginii” așezată, cum spunea Grigore Ureche, în „calea tuturor răutăților”, iar această stare de lucruri va continua atâta vreme cât Basarabia va mai orbecăi pe drumul ei, se pare fără sfârșit, către Acasă.

 

Ați militat dintotdeauna pentru unire, ceea ce condus la ideea că sunteți ultranaționalist. Încă mai există controverse legate de articolul dumneavoastră intitulat „Rusoaicele”. De ce credeți că a trebuit să fie atât de greu acest demers, calea spre unire?

Am declarat nu o dată: eu sunt naționalist, dar nu sunt xenofob. Îmi iubesc țara, dar nu urăsc alte țări. Din păcate, la noi adevărul e naționalist, și doar minciuna e internaționalistă. Dacă spuneai că ești român, că limba e română, că neamul tău e cel românesc, că în 1812 țara ne-a fost ruptă în două, iar în 1940 – în patru, Stalin te împușca sau, în cel mai bun caz, te deporta la Polul Nord; azi, pentru aceleași lucruri nu te mai împușcă, ci ești „doar” etichetat ca naționalist sau ultranaționalist. Semn că trăim în democrație.

Într-o perioadă, la radio și televiziune eram rugați să nu-i spunem limbii noastre că-i română. De ce? „Ca să nu se supere rușii.” Dar de când adevărul ar trebui să supere pe cineva? Apoi am mai auzit că din cauza noastră, a celor care dorim unirea cu România, rușii ne-au mărit prețurile la gaze. Eu îi înțeleg pe rușii care doresc ca Republica Moldova să se unească pentru vecie cu patria lor, Federația Rusă. Nu-i înțeleg deloc însă pe moldovenii care doresc același lucru. De ce atunci aceștia mă condamnă pe mine și pe alți intelectuali care împărtășesc aceleași idealuri, când doresc ca ce a mai rămas din fosta Basarabie, azi Republica Moldova, să revină la țara de la care a fost ruptă?

Calea spre unire e cu spini și ea amintește drumul lui Moise prin pustie, când libertatea înseamnă schimb de mentalități.

În articolul „Rusoaicele” am pus degetul pe rană: în toate fostele republici sovietice avansau doar persoane căsătorite cu rusoaice și cu copii ruși (M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin ș.a. ar fi câteva exemple). Și acum, în independență, ele își continuă misiunea: unde vezi un moldovean care-și urăște neamul și limba, să știi că are o soție de etnie rusă.

 

Voci de dincolo de Prut spun că nu există cale de întoarcere. Unirea se va realiza. Dacă ar fi să suprapuneți identitatea românilor de dincolo și de dincoace de Prut, care ar fi tabloul rezultat?

Unirea e inevitabilă. De asta se tem cel mai mult Dodon și Moscova. Zilele trecute, circa o sută de localități au adoptat Declarații de Unire cu România. Generațiile tinere își văd locul lor în Europa, în România. Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor. Ea se mai află încă într-o dureroasă căutare de sine, unii basarabeni, care încă n-au ieșit din localitățile lor, nu vor unirea. E și firesc acest lucru. Pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști. Un consătean care era contra unirii, după ce a vizitat România, m-a căutat prin tot Chișinăul ca să mă anunțe uimit că „Tot Bucureștiul vorbește moldovenește”. Chiar dacă folosise un nume impropriu pentru limba noastră, el descoperise, după o călătorie de câteva zile prin țară, că noi suntem aceiași cu cei de dincolo de Prut.

Întrebarea consăteanului meu era, după ce a văzut frumusețile Țării, el referindu-se și la prăpădul din stânga Prutului: „Dar o să vrea oare românii să se mai unească cu noi?”. I-am spus: „Trebuie să-i convingem să vrea!”, pentru că fără de ei nu avem nici un viitor nici noi, nici copiii și nici copiii copiilor noștri.

Sursa foto: Blogosfera.md (stânga), Libris (dreapta)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe