Elitele și masele: o reconsiderare din unghiul Centenarului

Victor Rizescu Publicat la: 28-03-2018

Printre detaliile anecdotice savurate meditativ de personajul principal, Hans Castrop, din romanul Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, se numără și faptul că, în restaurantul sanatoriului de la Davos, unde zăbovește sub pretextul unei afecțiuni pulmonare în ultimii ani de dinaintea Primului Război Mondial, reprezentanții fiecărei națiuni europene sunt grupați în jurul unei singure mese. Cu o excepție: alături de masa „rușilor bine” există și o alta, a celor de rând. O asemenea deviere de la tiparele continentale ale mondenității, în curs de elaborare pe fundalul democratizării lente, dar indubitabile a regimurilor politice organizate în formatul constituționalismului liberal era motivată, desigur, de distanțele mai mari dintre categoriile sociale din cadrul înapoiatului și cvasiautocraticului imperiu răsăritean, dar și de fractura dintre cultura occidentală a celor de sus și reflexele culturale mai puțin afectate de contactul cu Occidentul ale straturilor mijlocii.

Scriitorul german participa la analiza de factură tocquevilliană a democratizării definite ca proces de „egalizare a condițiilor”, și nu doar ca dezvoltare a unui ansamblu de proceduri capabile să dea glas suveranității populare prin dispozitive de reprezentare. Însușindu-și aceeași accepțiune lărgită a noțiunii de democratizare, teoria modernizării din secolul XX a consacrat și ideea că starea de democrație înțeleasă ca atenuare a distanțelor și estompare a diferențelor poate progresa – la fel ca și nivelurile de urbanizare, industrializare, raționalizare și secularizare înregistrate în interiorul unui corp social – și în conjuncție cu eclipsa, degenerarea sau falsificarea democrației procedurale. Totalitarismele și alte experimente autoritare cu origini revoluționare au contribuit în modul cel mai autentic la fenomenul repertoriat ca atare, deopotrivă în etapele lor de purism ideologic și în fazele lor de regres, pragmatism tulbure și degringoladă. Acțiunea lor a avut, deci, rezultate similare celor produse de comercializarea progresivă a tuturor segmentelor vieții sociale din acele părți ale lumii unde preceptele democratice formale s-au bucurat de o soartă mai bună.

Imaginea sciziunii de o profunzime aparte dintre elite și mase din Rusia de dinaintea comunismului, reflectată în romanul citat, a fost consacrată ca paradigmatică pentru o stare a societății aptă să dea naștere unor convulsii revoluționare de uriașă magnitudine (și, deci, unor transformări omogenizatoare nu mai puțin eficiente). Ideologia culpabilității profesată de intelectualii populiști, animați de dragoste pentru popor, dar incapabili să se perceapă ca făcând parte din el, este doar expresia cea mai pregnantă și mai des invocată a realităților menționate, după cum postura elitismului revoluționar adoptată de teoria marxistă în forma sa leninistă nu trebuie considerată – împreună cu toate consecințele sale – decât ca una dintre manifestările unui sindrom plurivalent (și ca o dovadă că, în mediul înapoierii, noile elite contestatare au tendința de a repeta, cu diferențe specifice, comportamentul vechilor grupări privilegiate cu rădăcini tradiționale).

Nu putem decât să reflectăm cu amărăciune că Thomas Mann nu a găsit potrivit să aloce spații, în restaurantul său exemplar, micilor națiuni situate în vecinătatea Rusiei, spre Vest. Fără îndoială că i-a privit pe ruși ca reprezentativi pentru întreaga regiune de la Est de lumea germană, dar avem toate motivele să credem că, dacă ar fi fost mai scrupulos, el ar fi prevăzut tot câte două mese, și separate pe aceleași temeiuri, pentru fiecare grup național din categoria respectivă. Presupunerea nu poate fi decât întărită dacă ne gândim la felul cum istoricul britanic Hugh Seton-Watson observa, în anii ’40, că în nici o țară din zonă, cu excepția Rusiei, falia dintre păturile occidentalizate – oricât de superficial și distorsionant – și popor nu era mai adâncă decât în România. Sau dacă reflectăm, altminteri, la felul cum politologul Ghiță Ionescu stăruia tot asupra cazului românesc, în anii ’60, pentru a sublinia progresul realizat de politica agrariană interbelică din Europa de Est față de populismul rus prerevoluționar, în sensul unei evoluții de la retorica paternalistă desfășurată în numele poporului la discursul adresat chiar electoratului țărănesc, tratat ca un actor social pe cale de conștientizare și maturizare (un progres relativ, anevoios și grăitor pentru inerția structurilor implicate).

Lăsând la o parte inadecvarea ei la peisajul schimbării sociale din ultimele decenii, nostalgia generalizată de după 1989 față de elitele dislocate, decimate și dizolvate în creuzetul comunist nu s-a armonizat niciodată cu opiniile critice de tipul celor amintite mai sus, formulate în legătură cu ele (cu precădere din afara contextului). Pe lângă numita înclinație de a accentua marcajele simbolice cu origini premoderne ale distanței dintre clase multă vreme după ce modernitatea le erodase considerabil în alte locuri, categoriile atât de năpăstuite sub comunism au mai înfățișat și năravul de a exploata spre folos lor exclusiv – și spre dauna maselor atât de hulite în orizontul căutărilor postcomuniste – mai întâi împrejurările stăpânirii imperiale străine și ale dependenței economice, apoi ambivalenta configurație a modernizării accelerate cristalizată ca remediu al relelor străvechi. Vom continua, desigur, să ne gândim la ele nostalgic, în starea de dezarticulare socială sub imperiul căreia trăim. Dar poate că articularea unui mod de a vorbi despre ele cu luciditate critică este o precondiție pentru formarea unor noi elite veritabile, în vremuri bântuite de spectrul masificării.

Sursa foto: Argumente si fapte

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe