Republica Moldova: identitate națională, limbă, Unire – 20 de ani de peregrinări la Est de Prut

Petru Clej Publicat la: 28-03-2018

Primul contact cu Basarabia l-am avut în 1995, când am fost să realizez un reportaj în sudul Basarabiei, actualmente în Regiunea Odesa din Ucraina. Prima oprire a fost în comuna Oziornîie, situată pe malul lacului Ialpuh, nu departe de Gurile Dunării. Comuna se numea în trecut Babele și este locul de naștere al mareșalului Alexandru Averescu; în 1856, cele trei județe din sud – Cahul, Izmail și Bolgrad – au fost atribuite Principatului Moldovei de marile puteri europene după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii și au făcut parte apoi din Principatele Unite și România până în 1878, când aceleași mari puteri europene au reatribuit cele trei județe Rusiei, care de data aceasta câștigase războiul cu Imperiul Otoman.

A fost în fapt prima unire a Basarabiei cu România (sau predecesoarele sale), dar urmele de românism, niciodată foarte puternice, s-au cam șters aici. Când am intrat în sat pe o uliță, am întrebat mai multe persoane: „Vorbiți românește?”, de fiecare dată răspunsul fiind „Da, moldovenește”. Satul era 100% moldovenesc și, ca și în alte sate din regiune, aici legăturile păreau mai degrabă mai puternice cu oamenii de dincolo de frontiera de Nord cu Republica Moldova (apărută brusc în 1991, după destrămarea URSS și apariția republicilor succesoare), decât cu cei din Vest, din România.

 

Desigur că existau și românofobii de serviciu, ca Anatol Fetescu, președintele Asociației Moldovenilor din Ucraina, pe care l-am cunoscut la Odesa, dar în general nu am întâlnit aici, acum 22 de ani, sentimente unioniste.

 

Sărăcie și emigrare

În 1996, am acoperit alegerile prezidențiale din Republica Moldova, în care Petru Lucinschi l-a învins pe președintele fondator al statului, Mircea Snegur. Am descoperit atunci un stat cvasisovietizat, rusificat, în care discuțiile identitare nu stârneau prea mare interes, deși chestiunea identitară nu era niciodată prea departe de suprafață. Sărăcia era însă lucie și Republica Moldova își alegea drumul în mod șovăielnic, oscilând între statutul de fostă republică (colonie) sovietică și apropiere de Occident, via „frații de peste Prut” – termen inventat în România și folosit în exces până a fost golit de tot conținutul. Am revenit în următorii patru ani, uneori de mai multe ori pe an, și în 1998 am înființat biroul BBC la Chișinău. Au fost de fapt anii cei mai grei pentru populația din Republica Moldova, în care viabilitatea acestui stat a fost greu pusă la încercare, în care sărăcia și corupția au devenit de-a dreptul sufocante. Nu este de aceea de mirare că în 2001 alegerile parlamentare au fost câștigate de Partidul Comuniștilor în frunte cu Vladimir Voronin, care milita pentru o reapropiere de Rusia. După acel an, a început emigrarea susținută a populației moldovenești la muncă în străinătate și cu banii trimiși de aceștia acasă statul a fost salvat de la faliment. Relativa stabilizare economică de după 2001 a fost însoțită de o sporire a românofobiei oficiale, însoțită simultan de o creștere a atractivității României, care între timp devenise candidată la aderarea la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, la recensământul din 2004, doar 2% din populația recenzată (în teritoriul controlat de Chișinău, nu și în Transnistria) s-au declarat români și problema unionismului aproape a dispărut din discursul public.

 

România devine atractivă

După o scurtă lună de miere între proaspăt alesul președinte al României, Traian Băsescu, și președintele Voronin, relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat vizibil, ajungându-se ca Republica Moldova să impună vize de călătorie pentru cetățenii României. Căderea regimului Voronin, ce a urmat demonstrațiilor de protest de la 7 aprilie 2009, a însemnat reapropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană și implicit de România. În același an, România a schimbat din nou legea cetățeniei, la inițiativa președintelui Băsescu, ușurând considerabil procedura de obținere a cetățeniei române pentru cetățenii Republicii Moldova și de unde din 1991 până în 2001 (când legea a fost restricționată exact cu două săptămâni înaintea ridicării de către UE a regimului vizelor de călătorie pentru cetățenii români) au obținut cetățenia circa 100 000 de persoane, după 2009 numărul acestora a depășit de câteva ori suta de mii, potrivit unor estimări neoficiale. Nu e de mirare că președintele Băsescu a devenit cel mai popular politician român în Republica Moldova, unde a fost plebiscitat în mai multe rânduri la alegerile din România, unde au votat cetățenii români de la Est de Prut.

Bizara coaliție proeuropeană aflată neîntrerupt la putere din vara lui 2009 – un amalgam de politicieni pro-România, românosceptici și chiar românofobi – a dus o politică constantă de apropiere de UE și implicit de România, care a avut ca finalitate nu doar ajutoare financiare importante, ci și ridicarea în 2014 a vizelor de călătorie în țările UE pentru persoanele care circulă cu pașaport moldovenesc.

Exodul moldovenilor – tot mai mulți posesori de pașapoarte ale României – a luat proporții și deși permite supraviețuirea financiară prin banii trimiși ca reticențe a celor rămași acasă și a statului, în general, duce la depopularea tot mai accentuată a țării, unde mai ales la sate rămân doar vârstnicii și cei foarte tineri. Între timp, chestiunea identitară și-a făcut din nou apariția cu acuitate în viața publică atunci când, în 2013, Curtea Constituțională a decis că limba de stat trebuie să se numească „română”, și nu „moldovenească”, așa cum scrie în articolul 14 al Constituției Republicii Moldova. Aceasta a accentuat conflictul dintre forțele pro-Europa (și România) și cele pro-Rusia și a facilitat ascensiunea politică a liderului Partidului Socialiștilor (PSRM), Igor Dodon, care inițial a ocupat locul întâi în alegerile parlamentare din 2014, iar mai apoi a câștigat alegerile prezidențiale din 2016, primul scrutin direct din 1996 pentru alegerea șefului statului, și acum are o coabitare conflictuală cu guvernul.

 

Români și moldoveni

Ceea ce este interesant este detabuizarea folosirii termenului „român” în public. Îmi aduc aminte că pe 27 august 2016 eram la Chișinău când a fost aniversat cu fast un sfert de secol de la declararea independenței Republicii Moldova. Și atunci am fost frapat de frecvența folosirii pe canalele media a acestui termen. După mai puțin de trei luni însă, Dodon avea să câștige scrutinul prezidențial, în bună măsură datorită campaniei electorale agresive în care, o dată în plus, a apelat la teama de unirea cu România și la nostalgia față de trecutul sovietic.

În ziua primului tur de scrutin am fost în Găgăuzia, unde Dodon a câștigat 91% din voturile exprimate (avea să câștige aproape 99% în al doilea tur). Am stat de vorbă cu câțiva alegători și mi-am dat seama că nimic nu-i poate desprinde pe acești oameni de Rusia, față de care au o loialitate de neclintit. Și nu doar găgăuzii și minoritarii în general, ci numeroși moldoveni/români din Republica Moldova au acest sentiment pro-Rusia și anti-România. Mulți români din România nu înțeleg această mentalitate cu rădăcini în trecutul de 200 de ani, timp în care Basarabia (sau mai corect Moldova de la Est de Prut) a fost cvasipermanent ancorată de Rusia, iar atunci când a făcut parte din România (1918-1940 și 1941-1944) perioada a fost prea scurtă și politicienii de la București prea inepți ca să poată atrage populația de acolo.

După obținerea independenței în 1991, Republica Moldova a fost legată cu fire văzute și nevăzute de Rusia, iar România nu a putut concura cu arme egale, fără să mai pomenim de cunoscuta inepție (și ignoranță) a politicienilor de la București în privința Basarabiei. Limba rusă rămâne în continuare limba cea mai cunoscută printre cetățenii Republicii Moldova, iar în mass-media este dominantă. Limba română se vorbește mai mult în public decât în trecut, dar influența limbii ruse rămâne și aici importantă, fie în topica frazei, fie în termenii folosiți, adeseori traduși direct din rusește. Chestiunea identitară nu a dispărut și nici nu poate dispărea. Identitatea regională basarabeană e foarte puternică și nu e de mirare, dat fiind că în ultimii 200 de ani această provincie a ratat practic participarea la formarea identității naționale românești în secolul al XIX-lea.

Centenarul Unirii Basarabiei cu România e un moment prielnic pentru reflecție. Vremea discursurilor patriotarde, a podurilor de flori sau a invectivelor („moldoveni proști” sau „țiganii de români”) a trecut. Românii și moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului, ca și cei din diaspora (adeseori segregați) trebuie să înțeleagă odată și pentru totdeauna ce au în comun și ce au diferit și să se accepte unii pe alții așa cum sunt: cu accente diferite, cu culturi oarecum diferite, privind către Vest sau către Est, unioniști sau antiunioniști. Și când vor înțelege că în pofida diferențelor au multe în comun, atunci vor putea deveni cu adevărat prieteni. Și pentru asta nu e neapărat nevoie să trăiască în același stat.

Sursa foto: basarabia.md

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe