Cum întâmpină academicienii Centenarul Marii Uniri

Gabriel Andreescu Publicat la: 30-05-2018

La începutul anului 2017, a făcut oarecare vâlvă publicarea unui „Apel al Academiei” pus sub titlul „identității, suveranității și unității naționale”. Fusese lansat de trei membri ai instituției: Ioan-Aurel Pop, Victor Voicu și matematicianul Gheorghe Păun. În final, cu inițiatorii s-au solidarizat peste o sută de colegi, transformând textul în „perspectiva Academiei Române la întâmpinarea Centenarului Marii Uniri”. Despre ce au scris academicienii s-a spus că ar fi un discurs al catastrofismului și lamentărilor, al unor enunțuri copy-paste din ceaușism, al antimaghiarismului, al incompetenței și al ethosului autoritarist (vezi „Academicienii ar trebui să-și retragă Apelul”, Observator Cultural nr. 863, 3.03.2017). Câțiva academicieni care semnaseră „fără să citească” și-au retras susținerea. A contat ieșirea din rând a filozofului Mircea Dumitru.

Reacțiile de respingere puteau să arunce în uitare inițiativa. Ar fi fost urmarea cea mai fericită dintre cele posibile. Totuși, academicienii au insistat să lupte pentru proiectul lor gândit ca atitudine a „instituției identitare fundamentale” – cuvinte menite să gratuleze Academia Română. Și-au susținut ideile prin populare emisiuni de televiziune (vezi „Realitatea Românească” de la Realitatea TV, în care au vorbit, academicienii Augustin Buzura, Nicolae Breban, Gheorghe Păun, Eugen Simion, Victor Voicu) și mai ales s-au adresat audienței în paginile revistelor culturale. Foarte activ în dezvoltarea argumentelor în consonanță cu Apelul a fost Ioan-Aurel Pop. Ideile istoricului, între care cea de „națiune medievală” și modul în care acestea intersectează temele Centenarului merită o discuție aparte. Un efort recent de legitimare intelectuală a textului publicat de academicieni aparține lui Gheorghe Păun. În revista Contemporanul nr. 3, luna martie a.c., acesta a invitat la citirea „Declarației de la Paris. O Europă în care să credem” (https://thetrueeurope.eu/a-europe-we-can-believe-in/), document publicat în luna octombrie 2017, pe care-l apreciază drept „o detaliere și extindere la nivelul întregului continent al Apelului din februarie 2017 al academicienilor români”.

 

Declarația de la Paris. O Europă în care să credem

Documentul este un text masiv, cu nu mai puțin de 36 de puncte, semnat de 13 gânditori din țări diverse, unii teoreticieni ai liberalismului clasic (precum Pierre Manent), conservatori tradiționaliști (cazul lui Roger Scruton), teologi cu orizont cultural (Bart Jan Spruyt) ori filozofi cu orizont teologic (Robert Spaemann), juriști filozofi (Matthias Storme), în sfârșit, câteva personalități intelectuale din Europa Centrală a căror implicare politică le-a accentuat conservatorismul. Toți au lucrări de natura filozofiei politice. Nu e cazul „colegilor” lor din Academia Română. În planul ideilor, diferența cea mai semnificativă constă în faptul că semnatarii Declarației de la Paris își asumă o fidelitate europeană, o fidelitate de civilizație, în raport cu care cea națională ține de detaliu. Cuvântului „național”, gânditorii și academicienii (simplific exprimarea, fără intenții ironice) îi dau sensuri substanțial diferite.

Semnatarii Declarației de la Paris contrapun „falsei Europe” o „adevărată Europă”. Ei deplâng imaginile reducționiste ale trecutului și ignorarea ori repudierea valorilor umaniste. „Falsa Europă” mai e vinovată de înăbușirea opoziției și manifestarea utopică și tiranică – ce ironie – „în numele libertății și toleranței”! Pe academicienii români îi mână în luptă simbolurile naționale, identitatea națională, unitatea națională – „naționalul” împânzit în toate.

„Adevărata Europă” încurajează solidaritatea „întemeiată pe acordul asupra unui corp de legi cu aplicație universală, dar limitat în cerințele sale”. Ea este mândră de „formele noastre” de loialitate civică care fac din Europa un loc „unde se năzuiește permanent către încă și mai multă justiție”. „Cei 13” afirmă demnitatea egală a fiecărui individ, indiferent de identitatea etnoculturală, și virtuțile europene tradiționale: corectitudinea, îndurarea, iertarea, pacea, caritatea. Aspirațiile exprimate la București sunt evident altele: o identitate proprie, românească, țară unită, suverană, stăpână pe pământul ei.

Declarația de la Paris a fost semnată din grija de a nu pierde „adevărata Europă”. Autorii au enumerat amenințări precum: repudierea tradițiilor europene în numele dorinței de a nu-i ofensa pe musulmani; excesiva reglementare care încorsetează libertatea de exprimare și a conștiinței; confecționarea de către tehnocrați fără chip a regulilor care guvernează relațiile de lucru și calificările educaționale; tratarea integrării noilor veniți în manierele și moravurile europene drept „o nedreptate grosolană”; urmărirea în justiție a liderilor politici care rostesc adevăruri neconvenabile despre Islam și imigrație; acceptarea „colonizării propriilor patrii și prăbușirea culturii noastre”. Conform Declarației, în timp ce Steaua Polară a spiritului european a fost „disciplina riguroasă a onestității și a obiectivității intelectuale”, astăzi, acest spirit a devenit o rezervă critică, o doctrină, o dogmă „suficientă și necritică față de tot ceea ce este al nostru”; „Toată vorbăria despre diversitate, incluziune și multiculturalism este goală. […] Trebuie să recuperăm respectul față de realitate”; aceasta implică libertatea dezbaterilor publice de substanță „fără amenințări cu violența sau coerciție”.

Recunoaștem în referirile la „exagerata corectitudine politică” și la globalismul nivelator din Apelul de la București același tip de lexic. O suprapunere infimă, iar obsesiile de acasă privitoare la regionalizare și autonomia pe baze etnice nu au legătură cu discuția europenilor.

 

Câtă nostalgie, câtă luciditate și cât conservatorism?

Câteva detalii ale Declarației de la Paris pun mai clar în lumină ideologia acestui document. Autorii acuză Generația ’68 de a fi „distrus fără să construiască nimic în loc”, iar golul a fost umplut de turism ieftin și pornografie. Ei deplâng căderea în individualism, izolare, lipsă de sens, condamnând materialismul lipsit de finalitate care se dovedește incapabil să motiveze astăzi bărbații și femeile să aibă copii. Căsătoria, „fundamentul societății civile și izvorul armoniei dintre bărbați și femei” a fost erodată. Drepturile de bază trebuie protejate, dar o democrație sănătoasă are nevoie de ierarhii și culturale care încurajează excelența.

Tezele anterioare arată că textul celor 13 gânditori politici este expresia unui ethos intens conservator. Acestui termen nu îi dăm un sens negativ. Dar e ușor să identifici câteva teme ale Declarației care excelează prin inadecvare. În Marea Britanie și în Statele Unite numărul familiilor nontradiționale a depășit numărul familiilor „clasice”, nucleare. Evoluțiile în același sens din alte țări sunt dinamizate de noile tehnologii reproductive. Afilierea religioasă a scăzut radical. La sfârșitul anilor 1940, în Suedia numărul credincioșilor atingea circa 80%. A ajuns astăzi la 29%. În Olanda, proporția credincioșilor a coborât la 47%, iar în Franța, la 37%. E firesc să întrebi unde-i majoritatea acelei „Europe în care credem” și în numele căreia autorii asumă să vorbească? Iată de ce, Declarația de la Paris pare un document al unor nostalgici rupți de dinamica realității. Ceea ce nu diluează alte observații ale autorilor privitoare la inconsistența societăților occidentale contemporane.

 

Declarația de la Paris oferă o oglindă pentru Apelul academicienilor

Este greu de înțeles cum Apelul academicienilor a putut fi asociat de Gheorghe Păun cu Declarația de la Paris, până la a vorbi despre „o suprapunere” a lor. Din contră, domină diferențele. Când se referă la reînnoirea suveranității naționale, „cei 13” au în vedere „resecularizarea vieții publice europene”, prin care înțeleg eliminarea pretenției birocrației continentale ori naționale de a reglementa valorile. Gânditorii europeni cer distanță față de „materialismul fără finalitate”, academicienii români sunt preocupați de vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, înstrăinarea unităților economice românești „îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român”. De o parte, preocuparea față de faptul că „există în unele din țările noastre teritorii în care musulmanii ignoră legile locale”, de cealaltă parte, obnubilarea față de aspirații precum crearea unui Ținut Secuiesc. Cazurile nu au aceeași natură. Cum nu au apelul Declarației la mai puține reglementări și la mai multă libertate în discutarea temelor publice și cererea adresată de academicieni „instituțiilor abilitate ale Statului Român” să pedepsească „diversiunile la adresa identității naționale”?

Punerea unul lângă celălalt al Apelului și al Declarației subliniază caracterul parohial și regresiv, lipsa de orizont și superficialitatea a ceea ce au imaginat membrii Academiei Române pentru întâmpinarea Centenarului Marii Uniri. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe