Politica africană a Americii în era Trump. Cronica unui dezinteres anunțat

Sergiu Mișcoiu Publicat la: 30-05-2018

Faptul că Donald Trump este un președinte cu totul aparte nu mai miră pe nimeni. De la interogațiile malițioase și tot mai insistente referitoare la capacitățile sale intelectuale până la diagnozele sofisticate legate de profilul său psihologic, despre care se spune că este incompatabil cu cel pretins oricărui ocupant al celei mai înalte funcții în cel mai puternic stat al planetei, formatorii de opinie și cetățenii preocupați consumă timp și energie pentru a analiza și a anticipa acțiunile politice interne și, mai ales, internaționale ale Președintelui SUA. Cum acestea sunt, în general, numeroase, spontane și, cel puțin aparent, haotice, lizibilitatea de ansamblu a dinamicii politicii externe americane este dificilă. Consecința este că acele dimensiuni ale politicii externe americane care nu sunt considerate esențiale ies din vizorul public principal, ceea ce îi permite administrației americane să acționeze în anumite sectoare fără a fi permanent interpelată asupra direcțiilor urmate și a deciziilor luate. Una dintre dimensiunile mai puțin vizibile, dar asupra căreia au fost operate modificări radicale față de mandatele anterioare ale Președintelui Obama, o constituie politica SUA față de statele africane.

 

Una dintre deciziile importante ale Administrației Trump a fost aceea de a reduce drastic fondurile pentru dezvoltarea internațională, ale căror principal beneficiar erau țările Africii subsahariene. Procentul acestei tăieri este unul substanțial – 30% în 2017 – și trebuie coroborat cu redirecționarea fondurilor care rămân alocate dezvoltării în regiune dinspre ansamblul organizațiilor relevante (întreprinderi, ONG-uri, structuri guvernamentale și inter-guvernamentale) înspre acele organizații care nu militează pentru dreptul la avort și nu acționează în direcția înlesnirii condiției femeilor care decid să avorteze, în ciuda interdicțiilor formale și informale din societățile în care trăiesc. Această restricționare ideologică a finanțării afectează direct sute de mii de familii, în special în zonele în care politica de stat antiavort este represivă și se corelează cu acțiuni în forță a unor grupări conservatoare care se consideră garantele moralității publice. Ea corespunde însă unei viziuni ultraconservatoare și discriminatorii asupra lumii, la care actualul Președinte pare că subscrie, și permite motivarea unei amputări fără precedent a fondurilor destinate statelor în curs de dezvoltare.

Putem observa însă și că reducerea investițiilor pentru dezvoltare coincide cu o creștere impresionantă a prezenței Chinei în regiune, care își consolidează pozițiile ducând meticulos la capăt planul de a investi între 2015 și 2020 nu mai puțin de 60 miliarde de dolari în Africa. În consecință, ecartul dintre o Americă ce pare a se îndepărta tot mai mult de Africa și o Chină care este mai prezentă ca niciodată în cvasiunanimitatea țărilor acestui continent devine tot mai vizibil.

Cum se explică această dezangajare a Statelor Unite în Africa? Este cert că aplicarea sloganului „America First!” s-a realizat prin întoarcerea Americii către sine însăși, iar primele zone care fac obiectul abandonului progresiv sunt cele considerate neprioritare. Probabil că aici este punctul în care echipa lui Donald Trump comite o greșeală istorică: în loc să analizeze perspectivele dinamicii socioeconomice a Continentului Negru, oficialii americani se concentrează pe rentabilitatea investițiilor trecute și pe profitul (strict economic) pe care îl poate obține pe termen scurt. Or, acolo unde China, dar și Brazilia, Turcia, Coreea de Sud sau fostele state coloniale (Franța, Marea Britanie, Germania) înțeleg că, grație resurselor sale naturale și dinamicii sale demografice, Africa va avea un impact hotărâtor asupra viitorului întregii planete, și, prin urmare, că este necesar să privilegieze și să diversifice investițiile pe continentul african, SUA este mai preocupată de recâștigarea unei iluzorii supremații geopolitice în dauna unor competitori istorici, precum Rusia, aflați, la rândul lor, într-o gravă criză de idei strategice. Poate că tocmai de aceea singura dimensiune care nu a avut sensibil de suferit de pe urma schimbării de orientare a Casei Albe a fost cea militară, prezența Armatei americane fiind menținută atât în Sahel, cât și în Cornul Africii prin intermediul AFRICOM. Acțiunile antiteroriste desfășurate de SUA în regiune se înscriu în registrul recuceririi unei poziții strategice mondiale dominante, fără ca acestea să fie însă însoțite de politici coerente de tip peace making și, eventual, peace building.

Este și mai îngrijorător pentru politica externă americană privind Africa faptul că este tot mai dependentă de discreționarul opiniilor lui Donald Trump, care pare convins că America nu are mare lucru de câștigat prin investiții pe termen lung în ceea ce el a numit, în stilul caracteristic, însă creând un val de proteste, „the shithole countries” („statele-hazna”). Disprețul său față de națiunile sărace este probabil unul atavic; în cazul țărilor africane, acesta a fost potențat și de faptul că predecesorul său, Barack Obama, de care totul îl separă, a fost primul președinte de culoare al SUA și a beneficiat, în Africa, de o vastă și (pentru un șef de stat american) inedită popularitate.

Oricare ar fi motivațiile actualei strategii americane, putem conchide că SUA sunt pe cale să rateze o oportunitate istorică de a se instala durabil la cârma proceselor de emergență structurală a unei părți semnificative a Africii, iar implicațiile actualei dezangajări americane, care par a fi semnificative, vor putea fi mai fidel evaluate doar în deceniul următor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe