Românii și istoricii în anul 2018: de o sută de ani împreună

Sorin Mitu Publicat la: 30-05-2018

Pentru nespecialiști – publicul larg, clasa mijlocie, politicieni, intelectuali de toată mâna – lucrurile sunt foarte clare. Știm foarte bine ce s-a întâmplat la 1918, iar astăzi ne raportăm într-un fel oarecare, în funcție de  „adevărurile” pe care le stăpânim, la aceste evenimente arhicunoscute. Fie sărbătorim, dacă facem parte din categoria amatorilor de celebrări și festivități, fie cârtim și ne lamentăm, dacă suntem animați de mai mult spirit critic, dar în ambele cazuri „știm” foarte bine despre ce este vorba.

 

Pentru cei puțini, pentru cei care dețin o expertiză autentică pe acest subiect – recte, istoricii – lucrurile stau cu totul altfel. Istoricii profesioniști știu, foarte bine, mai ales ceea ce nu știm despre 1918, care sunt limitele cunoașterii noastre. În știință vor exista mereu pete albe, inclusiv în ceea ce privește Unirea de la 1918, deoarece căutarea adevărului nu se oprește niciodată. Sunt câteva domenii ale cunoașterii istorice în care se pot face progrese cu adevărat importante, cum ar fi, de exemplu, înțelegerea mentalităților, sentimentelor și atitudinilor oamenilor obișnuiți care au trăit epoca respectivă, războiul mondial și perioada unirii. Eu, de pildă, sunt fascinat de înțelegerea fenomenului schimbării loialităților într-o perioadă revoluționară, la nivelul conștiințelor individuale, și am încercat să scriu câteva studii despre acest lucru: cum a fost posibil ca indivizi care au trăit în monarhia austro-ungară, care au fost loiali acesteia și au luptat pentru împărat, să ajungă după aceea, într-un timp foarte scurt, să își transfere loialitatea în direcția noilor state naționale născute după 1918?

 

Românii nu s-ar fi „mulțumit” cu mai puțin

Alte chestiuni importante pe care le dezbat istoricii se referă la înțelegerea cauzelor care au condus la evenimentele din 1918, un subiect care dă naștere la interpretări diferite, așa cum se întâmplă mereu în știință. În timp ce unii istorici (mai ales români) susțin că strămoșii lor doreau cu ardoare să se unească într-o singură țară „dintotdeauna” (așadar, în termeni istorici, încă din Evul Mediu), alții (mai ales maghiari) cred că românii ardeleni s-ar fi mulțumit dacă lucrurile ar fi evoluat altfel, și cu autonomia Transilvaniei sau cu obținerea egalității în drepturi în interiorul Ungariei. Nu e ușor să găsești adevărul, între aceste două interpretări atât de diferite, dacă nu ții să iei neapărat în brațe una dintre cele două teorii, fără să-ți mai bați prea mult capul. În ceea ce mă privește, nu cred că românii doreau să se unească (oare cu ce?) în Evul Mediu. Fără îndoială că și în Evul Mediu au existat sensibilități etnice, dar ele erau prea puțin importante la nivel politic pentru boierii și voievozii care conduceau Țara Românească sau Moldova.

Proiectul național al unificării s-a afirmat abia în epoca modernă, în secolul al XIX-lea („secolul naționalităților”), lucru valabil pentru români, ca și pentru italieni sau germani. În ceea ce îi privește pe românii ardeleni, până la 1918 cei mai mulți dintre ei doreau să obțină o autonomie cât mai largă în cadrul Imperiului Habsburgic, și doar atât, pur și simplu pentru că nu credeau că imperiul s-ar putea prăbuși într-un viitor previzibil. Dar după 1918, situația s-a schimbat. Este adevărat că unii români ardeleni mai criticau Bucureștiul în perioada interbelică, dar ideea unui stat național, „al lor”, îi atrăsese prea mult pentru ca ea să poată fi concurată serios de vreun autonomism transilvan. Ideea că românii s-ar fi „mulțumit” cu mai puțin, în noile condiții, nu mi se pare decât o iluzie maghiară, manifestarea unei speranțe iluzorii că s-ar mai fi putut salva ceva din Ungaria istorică, cu ajutorul unor români „de treabă”. La fel după cum căutarea unității de veacuri a poporului român, dacă se poate de la statul lui Burebista încoace, nu este decât o obsesie a naționalismului românesc.

 

Munca istoricilor înseamnă căutarea neobosită a adevărului

Dar dincolo de dezbaterile, interpretările și concluziile istoricilor (singurele de natură să furnizeze adevăruri științifice), există o cultură istorică de masă, împărtășită de întreaga societate, indiferent de gradul ei de competență istoriografică. Semnificațiile sociale și culturale ale unui eveniment istoric nu mai sunt construite de istorici – care nici nu au voie să se ocupe cu așa ceva, dacă sunt profesioniști veritabili – ci de cei care îl rememorează. Cum aceștia pot fi destul de diferiți, și modalitățile în care înțelegem astăzi centenarul Unirii pot să fie mai multe. Pentru un naționalist primitiv (așa cum sunt destui și în rândurile românilor, și ale maghiarilor), 1918 poate fi interpretat într-un sens conflictual și orgolios: este momentul în care „noi, românii” ne-am răzbunat pe dușmanul milenar, ne-am luat revanșa istorică și am pus opinca valahă pe Parlamentul maghiar, un an mai târziu. Dintr-un punct de vedere tolerant și european, 1918 poate fi văzut de către români ca un moment al construcției naționale, al edificării unui viitor mai bun, pentru ei și pentru toți locuitorii României și ai Transilvaniei, fie ei români sau maghiari. Cât de multe am reușit să facem în această direcție, se poate discuta. Dar mai ales cu ocazia unei sărbători, oamenilor le place să spere și să creadă în ceva mai bun, iar această credință colectivă ne poate ajuta să mergem mai departe.

Pentru a-și îndeplini funcțiile lor pozitive, sărbătorile naționale, comemorările, mândria națională trebuie menținute „în limitele adevărului”. În epoca în care trăim, când fenomenul globalizării naște reacții identitare de sens contrar, nu sentimentul mândriei naționale este cel care ne lipsește prea mult, tuturor, mai ales atunci când auzim discursurile politicienilor. Mândria națională îi împinge pe catalani sau pe kurzi să viseze la autonomie și secesiune, mândria națională îl face pe Donald Trump să vrea „America great again”, iar pe Vladimir Putin să anexeze Crimeea, mândria națională îl determină pe Viktor Orbán să reziste în fața Bruxelles-ului și a conspirației lui Soros, iar pe Liviu Dragnea să o ia și el pe urmele confratelui său maghiar. Ca orice lucru pe lumea asta, mândria națională este bună doar când se manifestă cu măsură și când este însoțită de respect față de celălalt, de luciditate și de rațiune. Sărbătorile, fie ele și naționale, sunt reușite dacă sunt trăite în mod autentic de oamenii de pe stradă. Din păcate, ele sunt folosite întotdeauna de către politicieni, pentru a mai aduna niște voturi, sau chiar de către unii intelectuali, pentru a mai culege niște aplauze. Istoricii profesioniști sunt singurii care sărbătoresc și Centenarul, precum stahanoviștii, prin muncă. Iar munca lor nu înseamnă celebrarea adevărului, ci căutarea neobosită a acestuia.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe