Un Eldorado al antipoliticii

Michele Prospero Publicat la: 30-05-2018

Pentru a înțelege procesele politice care subminează în profunzime democrația în Italia, trebuie să plecăm de la un concept asupra căruia politologii au reflectat foarte mult: dezancorarea. Sistemul politic italian împreună cu cel german au fost, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cele care au cunoscut cel mai mult partidul politic de tip „ancoră”. Tocmai datorită acestei valori adăugate a organizațiilor politice, Von Beyme a definit Italia și Germania drept un Eldorado al partitocrației. Consolidarea democratică, modernizarea structurilor economice și sociale s-au datorat în special guvernării partidelor. Cu eforturi din ce în ce mai evidente, sistemul politic german reușește să conserve anumite caracteristici ale politicii secolului XX; Italia, în schimb, mai mult decât orice altă democrație europeană, a demontat formele politicii organizate, a deschis calea unor mutații în cadrul legăturilor dintre puterile economice private și instituțiile guvernamentale care astăzi se regăsesc chiar și în cadrul altor republici cu puternice tradiții precum SUA sau Franța.

 

La momentul în care acum 25 de ani au dispărut partidele istorice ale Republicii, pentru Italia a început o lungă fază de slăbire a democrației. S-au prăbușit instituții ale medierii, ancorele mai exact, organizațiile politice și sociale care garantau stabilitatea și performanța sistemului democratic, iar intersectarea puterilor publice cu cele private au condus la deformarea întregii politici. Din organismele solide ale vechiului sistem nu a mai supraviețuit nimic.

 

Epoca structurilor de comandă din ce în ce mai opace

Desființarea acelor ancore organizate și înrădăcinate în întregul teritoriu nu a inițiat, din păcate, un sezon al transparenței sub steagul societății civile, care îi este atât de dragă lui Habermas, ci a inaugurat o epocă a structurilor de comandă ce sunt din ce în ce mai opace. R. Dahl afirmase acest lucru în mod clar atunci când s-a referit la cazul italian: atunci când canalele de partid se deteriorează, axele nevralgice ale poliarhiei sunt obstrucționate, iar liderismul asumă chipuri extrem de demagogice.

Firme care se transformă în partide (Fininvestul lui Berlusconi), mici întreprinderi care se prezintă în spațiul public, precum partidele antisistem (Casaleggio în cazul Mișcării 5 Stele), devin noile formele ale politicii.

Italia și-a uitat propria tradiție a culturii politice, iar odată cu triumful politicii sub măștile comunicării, s-a transformat într-un Eldorado al antipoliticii. Aceasta este singura democrație europeană care, cu toate că demonstrează semne clare ale propriei uzuri, a experimentat două prăbușiri ale sistemului politic (1994 și 2013) prin asaltul societății civile împotriva „partitocrației” sau al „castei”. În fața crizei de legitimitate, sistemul politic a încercat să reacționeze prin intermediul a nu mai puțin de cinci legi electorale, două dintre aceste fiind invalidate de Curtea Constituțională prin două referendumuri, care în realitate au condus la invalidarea „marilor reforme democratice”, și printr-o serie de tentative de amendare a constituției ce au fost blocate la nivelul comisiilor celor două camere ale parlamentului. O altă consecință a acestui fenomen a fost schimbarea cu rapiditate a actorilor politici (în anul 1994, procentul de schimbare a parlamentarilor a atins 70%, cifră care s-a menținut și în cadrul scrutinului din 2013, pentru ca în anul 2018 aceasta să scadă la 65%), însă acest fapt nu a condus la stabilizarea sistemului, pentru că întotdeauna a existat tentația alegerii unui „nou” actor politic care să îl „îngroape” pe cel „vechi”.

 

Există oameni politici în stare să construiască strategii?

Gestionarea crizei „berlusconismului” și a marii concentrări a capitalurilor economice, între 2010-2012, a contribuit la accelerarea metamorfozei unui sistem politic care era susținut de partide personalizate și lipsite de substanță, într-un sistem antipolitic care a încorporat populismul la fel cum o faci cu gramatica, în general. Odată cu venirea la putere a guvernului tehnocrat condus de Mario Monti (2011-2013) și acceptarea paradigmelor europene ale austerității, președintele republicii, Giorgio Napolitano, a împiedicat recuperarea dificilă a politicii de-a lungul axei stânga-dreapta. Prin impunerea folosirii unei partituri ce părea mai degrabă specifică unei monarhii republicane (care a condiționat jocul politic în numele Europei și a imperativerlor stabilității), aceasta a condus în realitate la destabilizarea din rădăcini a politicii, care, reacționând în fața guvernării tehnocrate, a condus la apariția unui „Masaniello” (Beppe Grillo) care a câștigat alegerile prin sloganul „trimitem toți politicienii acasă”. Tenativa de a limita acest dezastru prin intermediul unui „Grillo al sistemului” (Guvernul Renzi care a condus sub semnul reformării sistemului, prin reducerea cheltuielilor instituțiilor politice) s-a dovedit a fi ineficace pentru a îl bloca pe „Grillo extern”, care își pregătea un victorios asalt împotriva sistemului.

La momentul în care, în urma alegerilor politice din 4 martie 2018, numărul de voturi al Mișcării 5 Stele (victorioasă în colegiile din centrul și sudul Italiei) și cele ale Ligii Nordului, adică a dreptei radicale de tip tradițional (victorioasă în nord și în mare parte a Italiei centrale, deținută timp de decenii de comuniști și urmașii lor politici) reprezintă 54%, este evident că a început o nouă fază în politica italiană, ale cărei linii de dezvoltare sunt acum greu de identificat. Momentan nu se înțelege prea bine care va fi rolul primului partid (după număr de voturi), adică al Mișcării 5 Stele, în cadrul coalițiilor, în condițiile în care centrul și stânga se găsesc într-o mare dificultate. Avem posibilitatea doar să repetăm, în condițiile unei totale incertitudini, cuvintele lui Tocqueville: „politicianul se aseamănă cu omul care își trasează propria rută în mijlocul mării. Poate să conducă nava care îl transportă, dar nu poate să îi schimbe structura, nici să producă vânt, nici să împiedice oceanul să se învolbureze sub picioarele sale”.

Problema Italiei de astăzi este că, în timp ce oceanele se învolburează, nu există oameni politici în stare să construiască strategii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe