Femeia-ministru: o retrospectivă cu înțelesuri adiacente

Victor Rizescu Publicat la: 30-05-2018

În aprilie 1924, social-democrata daneză (foto) Nina Henriette Wendeline Bang (1866-1928), istoric de formație, cu diplome universitare în domeniu obținute în 1894 și 1895, autoare a unor contribuții despre problema comerțului nord-european din secolul al XVI-lea și văduvă a unui bărbat din aceeași branșă, devenea prima femeie împuternicită cu o funcție ministerială din lume, preluând departamentul Educației în guvernul socialist condus de Thorvald Stauning. Evenimentul avea loc la 21 de ani după ce se alăturase partidului local de doctrină marxistă și la nouă ani după ce țara sa acordase femeilor dreptul de a alege și de a fi alese la nivel central, prin constituția din 1915 (aplicând însă prevederea constituțională abia după război, în 1918, cu întârziere față de vecinii săi scandinavi Finlanda – în calitate de mare ducat autonom al imperiului rusesc – și Norvegia, unde procesele electorale cu participare feminină la scară națională fuseseră inaugurate în 1907, respectiv 1913).

 

Bang avea să demisioneze în 1926, iar fenomenul internațional al femeii-ministru urma să înregistreze veritabilul său debut de răsunet în 1929, când Margaret Bondfield ajungea în fruntea departamentului Muncii din Marea Britanie în cel de-al doilea cabinet condus de laburistul Ramsay MacDonald.

 

Responsabilități tot mai robuste sub zodia penuriei

Sufragiul feminin și-a început adevărata carieră mondială mai devreme, fiind legiferat de guvernul provizoriu al Rusiei revoluționare în martie 1917, spre beneficiul alegerilor pentru adunarea constituantă din noiembrie, organizate sub control leninist. Statul sovietic a legalizat și avortul, pentru prima oară în lume, în 1920, pe fundalul unei ample campanii declanșate împotriva prostituției (într-o țară unde, până atunci, existase obiceiul ca bordelurile să fie inaugurate în prezența unui ofițer al poliției și a unui preot ortodox). Acestea se petreceau la vremea când cultura bolșevică arbora postura frondei antifilistine cu accente avangardiste nutrită îndelung de spiritul clandestinității și cu ceva timp înainte ca regimurile comuniste să se înveșmânteze în austeritate pudibondătolerând însă comerțul cu sex subteran, la fel ca și corupția difuză, să prigonească întreruperile de sarcină și mijloacele anticoncepționale pe altarul politicii de sporire a natalității (linie urmată în URSSS între 1936 și 1955), să încetățenească dinasticismul republican ca factor de stabilitate și să așeze pe umerii femeilor responsabilități de serviciu tot mai robuste alături de cele ale gospodăriei sub zodia penuriei.

 

Exprimarea feminității – un indicator al bunăstării?

Numirea Vioricăi Dăncilă ca prim-ministru a readus foarte puțin în memoria colectivă figura celei dintâi românce ajunsă membră a unui guvern. E vorba despre Florica Bagdasar (1901-1978), medic specialist în neuropsihiatrie infantilă, chemată de Petru Groza să ocupe funcția de ministru al Sănătății în septembrie 1946la moartea soțului său, neurochirurgul Dumitru Bagdasar, deținătorul anterior al aceleiași poziții, pentru a fi apoi revocată în 1948 și supusă unei serii de persecuții până în 1956. Desigur, era alegerilor cu participarea femeilor a început la noi tot în 1946, după experimentele neconcludente în domeniu ale regimului carlist.

Nici decalajul subliniat dintre Danemarca și România, nici palierul ales pentru comparație nu înseamnă mare lucru, dacă ne gândim, altminteri, la felul cum Angus Deaton, economist premiat cu Nobel în 2015, argumentează că diferențele de calitate a vieții pe parcursul câtorva secole au făcut ca danezele să aibă în medie, în ziua de azi, cu 23 de centimetri mai mult în înălțime decât locuitoarele Guatemalei. Românii din epoca legendarelor anchete sociologice în mediul rural erau preocupați mai degrabă de comparații la acest nivel dintre starea populației feminine locale și cea din alte țări, așa cum depune mărturie, spre exemplu, un reportaj despre Statele Unite publicat atunci într-o revistă a Societății Inginerilor Agronomi, unde se relatează cu înfiorare meditativă că muncitoarele de la uzinele Ford obișnuiesc să poarte ciorapi de mătase și pantofi cu toc, să meargă regulat la coafor și chiar să frecventeze ocazional spectacole de teatru pe Broadway (minuni revelate împreună cu detaliile tehnice ale lui Empire State Building și cu facilitățile paradisului educațional de la Universitatea Columbia).

Sărăcia relativă globală și decalajele măsurabile cantitativ dintre națiuni n-au încetat să crească de la începuturile democrației cu implicare nemijlocită a femeilor până astăzi, dar se găsesc destui înclinați să reflecteze că ciorapii de mătase și pantofii cu toc au ajuns să fie lucruri mai puțin emblematice pentru America decât pentru locurile unde vârtejul modernizării nu s-a rostogolit cu atâta repeziciune. Poate că antecesorii noștri din anii interbelici au fost naivi atunci când au crezut că tocmai asemenea forme de exprimare a feminității în rândurile claselor de jos pot fi privite ca un indicator al bunăstării și o manifestare pozitivă a dezvoltării structurale. Prin contrast, însăși judecând după exemplul românesc, s-ar zice că dezamăgirea față de rezultatele participării femeilor la echipe guvernamentale tinde să aibă cote mai înalte în contextele marcate de binecunoscute handicapuri și tare periferice. De această dată avem de-a face cu o ipoteză mai ușor de verificat prin mijloace statistice. În orice caz, ambele categorii de realități ne îndeamnă să revenim, dintr-o perspectivă aparte, la veșnica problemă a raportului dintre întrupările particulare ale curentelor de schimbare planetare și ambivalențele lor generice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe