„Comuniștii se temeau de exilul românesc pentru că era imposibil de controlat” (Partea I)

Dan Pavel Publicat la: 30-05-2018

Înainte de a face o trecere în revistă a unora dintre cele mai provocatoare cercetări în arhivele fostei Securități, precum și o evaluare instituțională a CNSAS, aș vrea să vă referiți la un episod  remarcabil din biografia proprie, care într-un fel v-a pregătit pentru studiul regimului totalitar: ați mărturisit într-un interviu mai vechi că în vremea comunismului ați fost „(răs)cumpărat” de la statul român cu suma de 5 000 de dolari. Pentru cei care nu cunosc lucrurile acestea, merită să povestiți despre acest fenomen ieșit din comun.

Din pricina anilor de hărțuieli ale Securității, arestări, interogatorii, mai multe exmatriculări din facultate, de blocare a posibilității de a lucra la nivelul calificării (am fost pontator magazioner), totul ajunsese insuportabil pentru mine și familia mea. Am încercat oficial să plec din țară, aveam rude în străinătate, am făcut nenumărate cereri de emigrare. Am fost refuzat de 23 de ori. Sora mea vitregă și cumnatul meu (de altfel, un bun prieten, liberal și el, un vechi liberal) se găseau la Paris și au aflat de existența unei rețele conduse de un anume domn Jacober, care se ocupa în special de „cumpărarea” evreilor de la statul român, care emigrau în Israel, Franța, SUA, oriunde. Costa 5.000 de dolari. Rețeaua respectivă facilita și „cumpărarea” românilor. Așa s-au petrecut lucrurile și cu Radu Câmpeanu. Până la urmă, am fost și eu „cumpărat”. La fel proceda statul comunist și cu cetățenii români de naționalitate germană, care erau cumpărați de Germania Federală, cu aproximativ 5.000 de mărci vest-germane.

 

Dar cum și cine făcea aceste evaluări ale „costului” unei ființe umane?

Probabil că erau fixate de reprezentanții statului român, care avea nevoie mai mult de valută forte decât de oameni foarte bine pregătiți, evrei, germani, români, alte naționalități, dar care nu știau cum să mai scape din paradisul comunist.

 

Ați fost unul dintre primii care s-au reîntors în țară după prăbușirea comunismului, în decembrie 1989. Ați fost unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal. În Franța și în Occident ați activat în organizațiile exilului. Despre acestea ați vorbit în alte interviuri. Deoarece ați devenit membru în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, deci v-ați autosuspendat din politică, vă voi întreba despre această dimensiune importantă a biografiei, depășirea experienței personale prin studiu istoric, prin cercetarea arhivelor desecretizate ale regimului comunist. Când ați început aceste cercetări și care au fost temele asupra cărora v-ați concentrat?

Fac parte din Colegiul CNSAS de aproape șase ani, dar am devenit cercetător acreditat imediat după ce a fost pusă în practică legea accesului la propriul dosar și a deconspirării Securității ca poliție politică. M-au interesat mai multe teme, dar m-am concentrat pe două teme speciale: Partidul Național Liberal în arhivele Securității și exilul românesc. În legătură cu partidele istorice au fost publicate încă de la începutul anilor ’90 tot felul de cărți, antologii de documente, dar selectate de cei agreați de Serviciul Român de Informații. Apoi au început să apară memorii, jurnale, relatări ale supraviețuitorilor. Iar din numărul extrem de mare de dosare despre PNL de la CNSAS am strâns o întreagă arhivă, disponibilă pentru cercetători și cei interesați la  biblioteca liberală - biblioteca Radu Cîmpeanu.

 

În ultimii ani, ați tot vorbit despre PNL în arhivele poliției politice. Aș vrea ca în prima parte a interviului să ne concentrăm asupra cercetărilor despre exil pe care le-ați făcut în arhivele desecretizate, unde ați folosit cu precădere documente de la CIE/DIE (Centrul de Informații Externe/Direcția de Informații Externe), dar și de la celelalte direcții ale poliției politice. Apoi, revenim la PNL. Ați publicat o serie de studii și cărți absolut remarcabile despre modul în care poliția politică îi urmărea pe românii din exil. De ce reprezenta exilul românesc „o sperietoare” pentru regimul comunist de la București și pentru poliția politică, Securitatea? Exilul a fost dușmanul permanent al regimului, din 23 august 1944 până în 22 decembrie 1989.

Comuniștii se temeau enorm de exilul românesc, pentru că era imposibil de controlat. Exilul era partea liberă a României, care nu putea fi redusă la tăcere și care nu putea fi anihilată. Cei care au reușit să plece din țară înainte de instaurarea comunismului sau pe parcurs, au criticat în mod liber totalitarismul regimul comunist din țară și din întregul sistem comunist. Vreme de decenii, au existat familii despărțite, cei mai mulți trăiau și sufereau în țară, iar rudele lor se aflau în străinătate, iar cu toate că făceau mari eforturi, nu puteau să îi ajute. Exilul a demascat constant abuzurile, încălcarea legilor, nerespectarea drepturilor omului, și mai ales arestările ilegale, procesele înscenate, asasinatele individuale, genocidele, crimele contra umanității comise de comuniști. Mulți ziariști și intelectuali români aflați în exil colaborau sau lucrau pentru posturile de radio occidentale (Radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale), unde se spunea adevărul despre regimul comunist din România și din celelalte state, dar și despre ceea ce se petrecea în lumea liberă.

Unul dintre cele mai importante motive de teamă era legat de faptul că vârfurile exilului avea contacte la cel mai înalt nivel cu marile puteri din lumea liberă democratică, cu cancelariile occidentale, cu marile partide din vestul Europei și din Statele Unite ale Americii, din toată lumea, cu marile monarhii occidentale. Să ne gândim la Regele Mihai, care se înrudea cu monarhiile europene și avusese de-a face atât cu generația cea mai nefastă a liderilor comuniști români, cât și cu patronii lor sovietici. Comuniștii și poliția politică se mai temeau de faptul că exilul putea să țină în viață rezistențele reale și potențiale din țară. Mulți români rămași în țară sperau să primească aprobarea de a pleca din țară, de a deveni liberi, preferau exilul rămânerii în țară. În sinea lor, comuniștii se temeau că datorită unor circumstanțe excepționale ei vor pierde puterea, așa cum au câștigat-o. Dar de ce ți-e frică nu scapi: dacă ei pierdeau puterea, cei din exil puteau reveni la putere.

Din pricina acestor motive, comuniștii încercau (adesea în zadar) să afle ce făceau cei din exil, planurile lor, să influențeze segmente ale diasporei, să controleze anumite persoane, iar când nu reușeau chiar să le compromită sau să le anihileze.

 

Înainte de a continua, vreau să faceți niște precizări conceptuale. Multă lume folosește termenii în mod inexact, incorect sau chiar aberant. Ce înseamnă „agent de influență”? Explicați termenii „exil”, „emigrație”, „diasporă”.

Exilatul este acea persoană care din motive politice își părăsește (de bună voie sau forțat) țara natală, adică de teama persecuției sau în semn de protest față de regimul politic din propria țară și care, stabilită în alt stat, continuă să aibă preocupări politice, ba chiar să se manifeste împotriva regimului din țara sa (așa cum s-a întâmplat cu exilul românesc). Emigrantul este acea persoană care și-a părăsit țara natală, stabilindu-se definitiv sau temporar în altă țară, forțat de împrejurări mai generale, social-economice, și care în noua sa reședință nu are altă preocupare decât una profesională și de integrare în noua societate în care s-a stabilit. Diaspora este un termen de origine greacă, iar inițial a fost folosit pentru a descrie exodul forțat al evreilor, al căror stat a fost distrus după revolta împotriva Imperiului Roman, iar prin extensie se folosește pentru a desemna ansamblul unui grup etnic aflat în afara limitelor teritoriului său de origine.

„Agentul de influență” nu este un spion. Termenul de „agent de influență” desemnează acea persoană recrutată prin tot felul de mijloace de poliția politică, cu scopul de a influența, în favoarea regimului comunist, sau uneori de a compromite personalități și organisme ale exilului românesc. Aveau prioritate acele personalități sau organizații care se manifestau împotriva regimului comunist din România și a comunismului în general (vorbim de poliția comunistă din țara noastră, dar să nu uităm că ea fusese creată cu ajutorul poliției politice sovietice, ale cărei modele de acțiune le-a copiat inclusiv în activitatea externă; NKVD/KGB și GRU au reușit să plaseze în Occident vreme de decenii numeroși agenți de influență în aproape toate instituțiile democratice, structurile militare, serviciile secrete). Persoanele recrutate puteau fi români, dar și străini. Prin agenții de influență, Securitatea culegea informații despre personalitățile și organismele exilului. Apoi, încerca să îi influențeze sau șantajeze, îndeobște prin presiuni făcute în țară asupra familiilor exilaților sau chiar prin recrutarea și/sau folosirea acelora. Unii agenți de influență au reușit să se apropie sau chiar să infiltreze serviciile secrete occidentale.

 

Aș vrea să trecem la exemple concrete, de notorietate, de agenți de influență ai Securității. De unde erau recrutați? Existau mai multe categorii de agenți de influență? Care erau motivațiile lor sau cum s-a reușit racolarea lor?

Într-o cercetare făcută la INMER, ne-am ocupat de cazul Silviu Crăciunaș, un agent de influență care a reușit să se apropie sau chiar să infiltreze serviciile secrete occidentale. Securitatea asigura sprijinul financiar necesar publicațiilor în limba română (sau în limbi străine) ce apăreau în străinătate, în care erau denigrați opozanții din exil (cum era Vestitorul, oficios al Bisericii Ortodoxe Române; Dreptatea și New York Spectator în SUA; Stindardul Românilor, în Germania de Vest; Convergențe românești și Reminder, ambele editate de Michael Titus în Marea Britanie). Unii exilați români deveneau agenți de influență datorită faptului că voiau să-și reîntregească familia și/sau pentru că primeau bani. Alții erau membri ai clerului ortodox trimiși la diferite comunități din diaspora. Existau chiar și foști deținuți politici, eliberați prin grațieri și convinși să plece cu forme legale, iar în Occident să ceară azil politic. În numele „dialogului cu țara”, a „destinderii” dintre Est și Vest, au fost activați destui agenți de influență. Un caz absolut abominabil este cel al miliardarului Iosif Constantin Drăgan, fostul legionar, care a făcut atât activitate de agent de influență, cât și de spionaj economic.

 

În volumul Cârtițele Securității. Agenți de influență din exilul românesc, vă ocupați de trei agenți de influență care au avut succes în Occident. Încercați să sintetizați pentru cititorii revistei Timpul aceste cazuri ieșite din comun și atât de diverse (un țărănist, un social-democrat și sindicalist, un ziarist de notorietate).

Am să încep cu Virgil Veniamin (1906-1984), care a fost secretar general adjunct al PNȚ, un om deosebit de instruit (a terminat Facultatea de Drept din București, precum și Facultatea de Litere și Filosofie, apoi și-a luat doctoratul în drept la Paris) și dotat intelectual, care ulterior a activat în mediul universitar, în avocatură, ca reprezentant al României la Tribunalul de Arbitraj, în nenumărate consilii de administrație importante. După arestarea liderilor țărăniști, a trăit în clandestinitate, apoi în 1948 a părăsit ilegal țara, împreună cu Romulus Boilă. În documentele Securității, se scria că fusese împuternicit de către Iuliu Maniu să reprezinte partidul în străinătate. În Franța, Veniamin a obținut azil politic, apoi a făcut parte din Comitetul Național Român, creat în 1949, considerat de regele Mihai și toți exilații români drept un fel de guvern român în exil, care reprezenta în mod legitim interesele națiunii române, spre deosebire de guvernul impus de ocupanții sovietici. Sediul CNR era la New York, iar Veniamin a fost numit reprezentant pentru Europa, în principal pentru Franța. În respectiva calitate, el edita la Paris publicația exilului, La Nation Roumaine. În 1958, regele l-a numit președinte al Fundației Regale Universitare Carol. În plus, făcea parte din alte comitete redacționale, centre de cercetări, institute franceze.

Virgil Veniamin avea legături cu vârfurile conducătoare franceze, belgiene, europene, datorită cărora Securitatea i-a acordat o atenție specială. Dar omul avea familia în România, soția și copiii săi au fost și arestați. Soția sa (Elena Vasilescu-Karpen) a fost dusă în lagărul de muncă forțată Canalul Dunăre-Marea Neagră. Asupra lui Veniamin a început un șantaj legat de eliberarea familiei și posibilitatea întregirii familiei, el fiind avertizat să înceteze cu acțiunile virulente împotriva regimului de la București. A fost recrutat de către Securitate, a avut mai multe nume de cod („Mina”, „Lascăr”, „Armeanu”, „Stamate”), iar familiei sale i s-a permis să emigreze în Occident. De remarcat este faptul că soția lui a fost „instruită” pe linie informativă de către Securitate după eliberare și înainte de plecarea în Franța; după ce a ajuns acolo însă, ea s-a sinucis. Misiunea lui Veniamin era să dea informații despre persoanele și personalitățile românești din exil; în plus, românii din exil au observat că activitățile sale în diferitele funcții au scăzut mult în intensitate.  

 

Ați insistat în textele dumneavoastră asupra ordinelor date de capii Securității împotriva a numeroși membri ai exilului. Veniamin era și el pe listele negre? Nu reprezenta aceasta un fel de acoperire?

Pe 21 martie 1960, prin ordinul nr. 2539, semnat de Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne, Securitatea a dat în urmărire generală 2 342 de persoane care părăsiseră țara și erau considerate trădătoare, pentru a fi reținute. Printre ele, Virgil Veniamin. S-a întâmplat însă ceva neprevăzut. În anii ’60, Securitatea a implantat la Paris o amplă rețea de spionaj, care lucra în favoarea KGB și a Uniunii Sovietice, condusă de ofițerul Mihai Caraman. „Rețeaua Caraman” a penetrat NATO. Din rețea mai făceau parte ofițerii DIE Marin Negrea și Mihail Ilie; ei se ocupau și de agenții de influență. Rețeaua Caraman a fost descoperită însă de către Direcția de Securitate a Teritoriului (DST, Direction de la Surveillance du Teritoire), serviciul francez de contraspionaj. În cadrul anchetei, în 1969 a fost interogat și Veniamin; DST a descoperit că el fusese recrutat de către serviciile externe românești. A mărturisit tot, am văzut procesul verbal al anchetei, iar Siguranța franceză a spus „Domne’, noi, francezii, n-avem ce să-i reproșăm, pentru că i-a afectat numai pe românii din exil”. Și l-au pus în stare de libertate, dar a fost total compromis în cadrul exilului românesc.

 

V-ați referit la compromiterea în străinătate a unor foști opozanți anticomuniști deveniți agenți de influență. Dar nu s-au petrecut lucrurile astfel cu toată lumea sau nu s-a aflat multă vreme despre anumiți agenți. În acest sens, s-a vorbit multă vreme despre „eroul”  Eftimie Gherman, chiar și după căderea regimurilor comuniste.

Eftimie Gherman (1894-1980) era bănățean, a fost un social-democrat marcant. Era un muncitor dinamic și inteligent, ridicat dintr-o familie nevoiașă, extrem de activ în mișcarea sindicală; datorită implicării sale în propaganda antirăzboi, a fost arestat și condamnat la moarte de autoritățile austro-ungare; fiind însă minor, i s-a comutat pedeapsa la 20 de ani de muncă silnică, apoi s-a prăbușit Imperiul austro-ungar, a fost eliberat și a participat la Alba Iulia la înfăptuirea Marii Uniri; ulterior, a fost un lider sindical important, a fost deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, iar datorită propunerilor lui Iuliu Maniu și Nicolae Iorga a fost decorat și împroprietărit; după instaurarea comunismului a militat pentru o stângă neafiliată comuniștilor, pe tradiția social-democrată. A reușit să fugă clandestin din țară, iar după cum consemnau rapoartele poliției politice a avut contacte fabuloase în elita politică europeană (de la fruntașii social-democrați germani Kurt Schumacher și Erich Ollenhauer la Harold Wilson, președintele Partidului Laburist și primul ministru al Marii Britanii, de la social-democrații austrieci Karl Waldbrunner și Bruno Pitterman la Olof Palme, celebrul social-democrat, prim-ministru al Suediei, și socialistul Giuseppe Saragat, președinte al Italiei, precum și cu mulți alții). Prin activitatea sa internațională, în mișcarea sindicală europeană, în Internaționala Socialistă, datorită numeroaselor luări de poziție împotriva autorităților de la București, datorită colaborării sale cu toate marile personalități ale exilului românesc, el devenise extrem de incomod. Drept pentru care, Securitatea a plănuit să îl răpească pe Eftimie Gherman din Berlinul Occidental. Era un congres al sindicatelor libere în Berlinul Occidental, iar Securitatea a făcut planuri să-l răpească împreună cu STASI și KGB. Despre acestea am aflat din dosarele secrete ale Securității.

 

Și l-au răpit securiștii, kaghebiștii și stasiștii pe Eftimie Gherman?

Nu, deoarece tovarășii germani și sovietici le-au spus tovarășilor români că era prea periculos să facă asta, pentru că era protejat. De două ori au făcut planuri să-l răpească, dar au abandonat operațiunile. Omul acesta a stat mult în Franța, unde era bine văzut, pe urmă în Germania și Austria, fiind protejat de PSD austriac. După căderea comunismului, a beneficiat de onoruri, laude, comemorări; datorită biografiei sale internaționale și opoziției vreme de decenii față de regimul comunist, la Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, am publicat în 2007 volumul Eftimie Gherman – 30 de ani de exil în documente. Pe urmă am avut șocul descoperirii în arhivele CNSAS a dosarelor sale, mai întâi de urmărit, apoi de informator, iar în cele din urmă de agent de influență. A avut numele de cod „Laurențiu”.

 

Dar cum de au reușit securiștii să recruteze un anticomunist cu un asemenea prestigiu internațional?

Soția lui Gherman a rămas în țară, apoi i s-a dat drumul să plece. Ea nu s-a simțit bine deloc acolo în Occident, așa se pare. Și la un moment dat a venit în țară, unde a fost foarte bine primită de Securitate, i-au dat și bani, ca să aibă de cheltuială în țară și cred că ea l-a influențat foarte mult. Conform dosarului, Gherman s-a oferit singur să colaboreze cu Securitatea. A fost plătit. Ani de zile a furnizat informații cheie despre exil, de la marile personalități politice, intelectuale, la grupurile legionare aflate în conflict. A început să facă popularizarea „marilor realizări ale socialismului” românesc în străinătate. La un moment dat a făcut exces de zel și a propus Securității uciderea unui exilat din Austria care activa împotriva regimului; la fel a procedat și în cazul unor legionari, cerând asasinarea lor, pentru că erau prea activi și „periculoși pentru țara noastră.” A fost recompensat cu retrocedarea casei familiale, unde s-au mutat rudele. Până la urmă, a cerut să i se permită reîntoarcerea în țară și a solicitat ajutor financiar să să-și construiască o casă nouă în comuna natală, Lăpușnicul Mare, din județul Caraș Severin. Printr-un ordin al conducerii Partidului Comunist Român, i s-au dat bani să-și facă o casă nouă. Și s-a întors în țară, unde a murit, după ce ani îndelungați fusese un opozant de nădejde. Dar despre toate acestea s-a aflat abia în anii din urmă, prin accesul la dosare.

 

Unul dintre cei mai spectaculoși agenți de influență despre care ați scris pe larg a fost Pamfil Șeicaru. Cum a reușit să-l recruteze DIE pe acel celebru jurnalist trimis în Occident de către mareșalul Antonescu, la începutul lui august 1944? Și când s-a aflat că Șeicaru a devenit agent de influență al regimului comunist?

După părerea mea, Pamfil Șeicaru (1894-1980) a fost poate cel mai mare ziarist român al tuturor timpurilor, un intelectual de calibru, dar un om cu grave probleme de caracter. Mareșalul Ion Antonescu presimțea dezastrul acaparării României de către sovietici (care nu își respectau angajamentele internaționale) și subordonații lor, colaboraționiștii comuniști români, adică o formă de guvernământ lipsită de legitimitate; de aceea, l-a trimis pe Șeicaru în lumea liberă, ca reprezentant al unei forme legitime de guvernământ. La inițiativa ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, guvernul Petru Groza a adoptat Legea nr. 312 din 21 aprilie 1945 „privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării și crime de război”. Pe baza acestei legi neconstituționale (Constituția din 1923 fusese parțial repusă în vigoare) au fost pronunțate mai multe sentințe de către Tribunalul Poporului, inclusiv împotriva „lotului ziariștilor”, iar Pamfil Șeicaru a fost condamnat la pedeapsa cu moartea, în lipsă. Ca editorialist, el scrisese înainte de 1944 sute de articole prin care denunța pericolul comunist și imperialismul rusesc. Iar după ocuparea țării noastre de către sovietici, a continuat să scrie pe această linie critică, așa cum a continuat să o facă față de predecesorii comuniștilor.

Ceea ce a atras atenția autorităților comuniste de la București și Direcției de Informații Externe a fost critica vehementă făcută de Șeicaru actului de la 23 august 1944, Regelui Mihai, precum și liderilor partidelor istorice, în special PNȚ și PNL. El considera că se află „în serviciul comandat al patriei mele”, al națiunii române, pe care o situa mai presus de temporarele regimuri politice. Cu legionarii se avea ceva mai bine, întreținea relații cu diferite grupuri legionare; de la Horia Sima primea o stipendie modică de 100 de dolari lunar. Altminteri, încerca să obțină bani și din alte surse ale exilului. Deși avusese o avere imensă în țară și trăise pe picior mare, în Occident avea resurse limitate. Conducerea Securității a luat primele măsuri de contactare după ce Șeicaru publicase două volume despre PNȚ, și scria romanul „Vulpea roșie”, care „demasca desfrâul fostei familii regale, în speță, legătura dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu” (citez din documentul intitulat „Observații și propuneri privind cazul Pamfil Șeicaru”, întocmit în 1963 de șeful UM 0123/I, un serviciu din cadrul MAI). Abia din 1965 avem dovezi asupra recrutării sale (avea deja peste 70 de ani) de către Securitate, care exploatase starea lui financiară precară, precum și sentimentele sale antisovietice, antirusești și antimaghiare. Nesolicitat, fostul mare ziarist i-a făcut lui Gheorghe Gheorghiu-Dej un „cult al personalității”; îl compara cu anumiți voievozi (ceea ce i-a inspirat probabil pe comuniștii români). A urmat un lung șir de acțiuni de influență făcute în Occident de către fondatorul ziarului Curentul: popularizarea realizărilor socialismului în publicații din străinătate, influențarea autorităților occidentale în beneficiul liderilor comuniști, combaterea revizionismului maghiar, influențarea publicațiilor legionare în direcția atacării „regimului Antonescu” și a partidelor democratice din România interbelică, „demascarea, compromiterea, combaterea și prevenirea activității dușmănoase desfășurate de unele elemente reacționare din emigrația română”. A fost plătit de Securitate pentru operațiunile sale (în dolari și în franci), ba chiar a primit și ajutoare „suplimentare”, inclusiv pentru publicarea cărților sale, iar în documente am găsit sugestia făcută lui Iosif Constantin Drăgan de a contribui la acest efort financiar; a primit numele de cod „Vlad”.

Securitatea a depus eforturi speciale pentru editarea și difuzarea cărților lui Șeicaru. De pildă, România și Primul Război Mondial, cu prefață de Ion Gh. I. Brătianu fiul lui Gheorghe Brătianu (din documentele DIE reiese că tot Șeicaru scrisese și prefața). Interesul era legat de contracararea campaniilor ungurești pe plan internațional pentru revizuirea Diktat-ului de la Trianon. În 1966, Consiliul de Stat a emis un decret „pentru grațierea de pedeapsă a lui Pamfil Șeicaru”. Noul agent de influență chiar avea inițiative: de pildă, le-a sugerat securiștilor disponibilitatea dictatorului spaniol Francisco Franco pentru lărgirea relațiilor cu România socialistă.

 

În textele dumneavoastră, aceste cazuri sunt prezentate cu multe și fascinante detalii. În acest interviu nu mai avem spațiu. După atâția ani de cercetări în arhive, împărtășiți-ne unele dintre concluziile la care ați ajuns despre relațiile unor anumitor intelectuali cu regimul comunist din țara noastră.

Am reflectat mult asupra trădării intelectualilor, de fapt doar a unora dintre ei. După instaurarea comunismului, unii intelectuali de seamă (Mihail Sadoveanu, Constantin Parhon, Constantin Daicoviciu, Traian Săvulescu, soții Florica și Dumitru Bagdasar, George Călinescu, la care trebuie adăugați și politicienii intelectuali, cum ar fi Gheorghe Tătărescu) s-au lăsat folosiți de către autorități pentru subjugarea poporului român. O cu totul altă categorie o reprezintă cea a politicienilor și intelectualilor care au „căzut”, au colaborat după ce au trecut prin închisorile și lagărele fostului regim, fiind supuși la presiuni, torturi. Pe aceia nu-i putem judeca și condamna. Dar în exil nu au existat asemenea presiuni, iar aici mă exprim ca unul ce am trăit aproape treizeci de ani în regimul din țară, iar alți douăzeci de ani în exil: i-am ales pe Virgil Veniamin, Eftimie Gherman, Pamfil Șeicaru, tocmai pentru că trebuie să îi condamnăm din punct de vedere moral, mai ales că s-au alăturat eforturilor poliției politice de a-i dezarma pe cei care luptau așa cum puteau împotriva comunismului. Doi dintre ei au primit chiar și bani pentru a influența exilul și autoritățile occidentale prin dezinformare sau prin informații manipulate de către serviciile secrete de poliție  politică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe