Scriitori români prin ţara dintre Prut şi Nistru

Sorin Mitulescu Publicat la: 30-05-2018

S‑a vorbit mai mult despre literatura din Basarabia (vezi studiile lui Mihai Cimpoi), dar mai puţin a fost comentată literatura despre Basarabia. Reprezintă aceasta din urmă un tot mai mult sau mai puţin unitar din perspectiva mesajului transmis către cititor? În ce fel literatura română, oferind publicului său cititor imagini, percepţii, informaţii despre un teritoriu aflat multă vreme sub stăpânire străină a contribuit la refacerea unei vechi frăţii sau dimpotrivă la sădirea unor noi rivalităţi (ca între fraţi)?

Prima scriere literară referitoare la teritoriul amintit este din 1840 și îi aparţine lui Costache Negri. Pentru moldoveni, nedreptatea din urmă cu 30 de ani nu putea fi uitată, mai ales când li se înfăţișau avantajele alternativei rusești în speranţa de a fi seduși de himere ca frăţia ortodoxiei sau deschiderea faţă de Occident.

 

Secolul al XIX‑lea: primii ani ai despărţirii

Chișinăul din acea perioadă este iniţial zugrăvit în culori atrăgătoare. Și totuși, finalul nuvelei este marcat de dezamăgirea personajului principal. În ton cu starea sa de spirit, îi apare imaginea Prutului devenit hotar „păzit de cazaci cu nasul turtit și ochii mici”. Chișinăul imperial oferă imaginea dezamăgitoare a unei lumi aparent atrăgătoare, dar superficiale, lipsite de coerenţă morală, înșelătoare.

Basarabia faţă de România independentă. De la sfârșitul veacului al XIX‑lea, românii ajunseseră să trăiască intr‑un regat independent și destul de mare în comparaţie cu unii dintre vecinii lor. Prin obţinerea Dobrogei, se vedea că România își poate extinde autoritatea asupra regiunilor locuite de români, dar tensiunea cauzată de pierderea Basarabiei era reactivată. În aceste noi condiţii geopolitice, apare un memorial de călătorie semnat de Nicolae Iorga în 1905. Călătorul era mânat de dorinţa de a proba unitatea încă vie cu fraţii de dincolo de Prut. Autorităţile rusești nu agreau astfel de vizite și Iorga a trebuit să pretexteze că vrea să cerceteze câteva vechi lăcașuri bisericești. Când ajunge în ţinutul Hotinului, exultă: „Acum văd și pe ţăranii noștri. Oameni frumoși, voinici, cu căciula înfiptă mândru, ci nu se deosebesc întru nimic de aceia ai judeţelor noastre dintre Prut și Siret”. Orașele i se relevă rusificate, însă nu de tot.

Basarabia ca provincie a statului român. Basarabia este în anii ’20‑’30 o „ţară” nouă, puţin cunoscută, izolată multă vreme după ceea ce Iorga numise „gardul de spini ...[și]... poarta de aramă”. Tema fugarilor trecând Nistrul este una recurentă. Apropierea de frontiera cu Rusia bolșevică rămâne un prilej de tensiune, de suspans. La Sabin Velikan (Pământul viu), un călugăr venit tot de peste graniţă este cel care aduce „secta păcătoasă”  a inochentiștilor. Nistrul este prezent în mai toate operele literare despre Basarabia interbelică. Pentru Geo Bogza (Basarabia, ţara de pământ), Nistrul întregește imaginea sângerândă a ţării.

Dar cum sunt locurile? La Sabin Velican, satul are o morală putredă, lipsită de milă și de rușine (în ciuda conservatorismului religios). Bărbaţii sunt dedaţi băuturii și violenţelor, iar copiii lipsiţi cu totul de lumina învăţăturii. Și totuși – ne sugerează autorul –, există pe fundalul acestei promiscuităţi generale și o fărâmă de speranţă în reconstrucţia satului. Dar cum arată orașul? În linii mari, tot cam așa – la Radu Tudoran (Un port la răsărit) – cu fete vesele care bat la ușa ofiţerilor sau inginerilor în trecere prin oraș, dar și cu personaje de ţinută morală înaltă. Orașul de la marginea Limanului, chiar dacă pare insuportabil la început, devine treptat plăcut, mai ales că este amestecat cu vin bun și însufleţit de femei simpatice și atrăgătoare, iubitoare de dans și de distracţie. Băutura este „sportul naţional” al locului. Beau oamenii simpli (pescarii), dar și cei din clasele avute . Iar acest obicei este contagios pentru cei veniţi din afară. Un asemenea stil de viaţă îi face pe oameni prietenoși și noul venit, oripilat la început de moravurile locale, ajunge să simpatizeze oamenii și să aibă dificultăţi, mai târziu, în a se desprinde de ei.

 

Ce fel de personaje populează cărţile despre Basarabia?

Personajul cel mai luminos este Nadia lui Radu Tudoran. Tânăra de 18 ani care ne trezește deplina admiraţie este tot o „basarabeancă” – cu nume rusesc, e drept – cu școală făcută la călugăriţe, în Iași. Totuși, oarecum ciudat, ea nu vorbește cu accent moldovenesc și nici măcar nu știe vreo boabă de rusă. În Rusoaica, personajele sunt „enigmatice”, greu de așezat în tipare.

Autorităţile române. Figura jandarmului este prezentă mai peste tot. Însă nu cu acea violenţă de care s‑a făcut caz uneori. Autorităţile par mai degrabă timorate în raport cu noile realităţi, manifestă stângăcia noului venit. Despre învăţători ni se relatează că se lovesc de greutăţi insurmontabile, iar inginerii veniţi din capitală se confruntă cu ritmul lent și dezinteresul pentru progres al localnicilor. Basarabia rămâne încremenită intr‑un trecut destul de îndepărtat. Iar în faţa acestei înapoieri, ţara mai avansată nu pare a fi în stare să ofere un sprijin consistent. Dar exportă ceea ce are rău – „șmecheri bucureșteni” care încearcă să‑i înșele pe localnici cu „alba‑neagra” (la Geo Bogza).

Basarabia interzisă – scrieri camuflate. Nimeni, de la apariţia sa, în 1968, nu a recepţionat romanul Șatra de Zaharia Stancu drept o proză „despre Basarabia”, în ciuda unor indicii destul de evidente. Folosindu‑se parcă de a sa proverbială „șiretenie ţărănească”, Zaharia Stancu întinde o adevărată „cursă” cititorului român: i se vorbește acestuia despre un exod peste niște ape către Est, intr‑o epocă în care autorităţile interziseseră să se vorbească despre Războiul din Est și despre deportarea ţiganilor. Așa că cititorul pare să fie provocat să se informeze singur, să se lămurească asupra propriului său trecut. Strategia de care uzează Stancu se regăsește în ideea că în acea perioadă „și tăcerea avea putere” și nu era nevoie să spui prea multe ca să afirmi ceva important. Așa ajunge să scrie despre Basarabia interzisă, fără a scrie practic mai nimic despre ea.

Pentru a putea strecura (în 1979) câteva referiri la spaţiul basarabean, de care era normal să rămână atașat, Radu Tudoran include paginile despre Basarabia intr‑un mare volum despre o călătorie spre nordul Europei. Apoi, mimând naivitatea, face critica realităţilor sovietice de la Chișinău: în magazinele alimentare nu se găsește mai nimic de cumpărat, restaurantele sunt greu accesibile turistului, așa că acesta ajunge să mănânce ce și‑a adus de acasă. La ironia anticomunistă adaugă și accente naţionaliste: intr‑un mod indirect, își exprimă satisfacţia de a putea vorbi românește la Chișinău – discută (dar nu prin semne, cum va proceda în alte locuri din Rusia) cu un miliţian și cu un șofer de camion. Iar când vorbește cu responsabilul de la Uniunea Scriitorilor, îi spune acestuia cu naturaleţe: „Nu‑i vina mea, frate!”. Ce să înţelegi din această scurtă frază?

Câteva concluzii. Spaţiul basarabean a inspirat opere de valoare autentică, unele cu valoare mai largă decât miza unui ţinut de la o margine de ţară. Pentru că insolitul acestei provincii multă vreme ascunsă privirii noastre (mai ales în timpul comunismului, dar și înainte, pe vremea ţarilor) a fost o sursă de inspiraţie și creativitate pentru autorii români, mulţi dintre ei atrași de oportunitatea unei deschideri către un spaţiu neexplorat. Citind literatura despre Basarabia, ai impresia că această provincie se concentrează în cea mai mare parte a ei pe marginea Nistrului. Vecinătatea uriașului de la Est pare să obsedeze imaginaţia scriitorului român. Mesajul transmis cititorului este de compasiune pentru o provincie care se confruntă cu sărăcie, lipsă de educaţie, înapoiere, dar care are farmecul ei din apropierea oamenilor care o populează. Limba lor este românească, dar cu un accent plăcut, chiar fermecător pe alocuri. Și chiar atunci când personajele nu vorbesc limba noastră, există căi de înţelegere și de comunicare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe