Mihai Pamfil sau despre frumusețea agrestă a lumii

Maria Bilașevschi Publicat la: 30-05-2018

Mihai Pamfil aduce pe simeza Muzeului Național de Artă din Chișinău, în luna martie a acestui an, o expoziție a polarităților, a unor contraste ce se nasc pe retina privitorului neavizat, dar care se susțin reciproc, balansându-se pe fina muchie ce desparte două lumi, cea a himerelor, a făpturilor amorfe de cea a unui real brut ce comprimă întreaga istorie a umanității sub aparența unor tipologii.

 

În cazul lui Mihai Pamfil, vorbim de existența unei gândiri anume, ce plăsmuiește structuri cu trasee neidentificabile în imediat; neobișnuitul rezolvărilor conceptuale și plastice te poate contraria, dar, în același timp, e singura cale prin care se permite aprofundarea a ceea ce ne transmite artistul. Ca privitor, te împarți între tine și lucrare, și atât.

Mihai Pamfil le poate părea celor care nu-i știu întreaga creație un abstracționist întârziat, dar nu în sensul că a apărut târziu în peisajul plastic românesc, rătăcind într-un veac în bună parte sterp, ci ca un artist care și-ar fi găsit ecou probabil înainte sau după epoca noastră. Aceasta fiindcă sistemul de arhetipuri și de simboluri pe care le implică arta sa este dificil de decodat de către ochiul modern, nerăbdător să găsească spectaculosul. Urmărindu-i creația, găsești că expozițiile sale nu sunt niciodată aerisite, ci dense în rafinament, în har coloristic ce izvorăște din limpezirea, pe de o parte, a gramaticii limbajului plastic și, pe de altă parte, a propriilor sale viziuni cu privire la om.  

Pictura artistului poate părea ambiguă. Ambiguitatea nu emerge din trăirea sa, ci din modul specific de percepere al fiecăruia dintre noi, din posibilitatea sau imposibilitatea catalogării unei trăiri aflate la granița artei și a filosofiei, la granița gestului și a gândului, a intenției și a intenționalității.

Fiecare lucrare din această expoziție surprinde evoluția umană cu un geometrism specific picturii preistorice, rupestre, adus în contemporaneitate printr-un stil inconfundabil. Parcă sculptând în bidimensionalitate, scrijelind înăuntrul pastei până când gestul, linia se transportă dinspre barbarie spre inconștient și înapoi la gest plastic, Mihai Pamfil pare a fi condus de o naturalitate sinonimă cu uitarea de sine. Această pictură este efectul unei defulări de energii ce echivalează plastic existența unor trăiri paroxistice, fără rezerve, totală, singulară.

Fiecare personaj pare a fi atât o interiorizare, dar și o expulzare a unui atavism prelucrat într-un laborator în care cuvinte precum „realitate”, „substragere”, „imaginație” nu au același sens la care ne-am aștepta, de pildă, de la suprarealiști. Aerul în care respiră, se mișcă, se târăsc personajele lui Mihai Pamfil, deși pare transparent, aduce cu sine o greutate a arhitecturii psihologice a artistului. Desenul de imaginație devine la Mihai Pamfil desenul de percepție a unor structuri ritmice.  

Pictura lui Mihai Pamfil este marcată de efortul autonomizării limbajului, al evitării uniformizării care bântuie pictura contemporană, fiind o călătorie a imaginii vieții și morții, a speranței și neputinței, a ceea ce a fost și va fi, a chipului adevărat sau disimulat, cu o nostalgie a creației care-l devorează pe însuși creatorul doar pentru a-l elibera și pentru a-i permite să lase această creație nouă, privitorilor, artă fără început și fără sfârșit în care biruie viața. Artistul găsește în pictură spații de refugiu, de meditație asupra lumii și poate de aceea o ancestrală melancolie scapără din sufletul și conștiința artistului, transformând totul prin sensibilitatea sa. Tot ceea ce vedem în această expoziție este rezultatul iubirii pentru frumusețea agrestă a lumii, a naturii și a ambianței umane.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe