O națiune sudată prin forță, sânge și cinema

Daniel Ungureanu Publicat la: 30-05-2018

Sportul, lupta, competiția, și valorile care le-au însoțit, sunt ceea ce disting mișcările fasciste de trecut, dar și ceea ce rămâne fascist în cultura contemporană (Hargreaves și Vertrinsky, Physical Culture, Power and the Body). Olympia este un film documentar realizat de controversata cineastă germană, Leni Riefenstahl, și care prezintă un vast ansamblu imagistic al celei de-a unsprezecea ediții ale Jocurilor Olimpice. Structurat în două părți, Festivalul Națiunilor și Festivalul Frumuseții Olympia avea să fie prima documentare filmică a unui astfel de eveniment și a unei estetici corporale mobilizate în interesul corpului politic.

 

Rupți dintr-un peisaj antic, chiar metamorfoze ale vechilor statui adormite, atleții iau parte la un ritual de preaslăvire, de aprindere al torței olimpice și de purtare a sa din Grecia până în orașul gazdă, Berlin. Forma umană, sustrasă din contextul istoric și social, tratată ca semn ori icon, transcende banalitatea timpului și locului. Odată cu metamorfozarea Discobolului în forma vie a atletului, se realizează o asimilare a antichității clasice de către valorile contemporane. Aceasta este urmată de o scenă în care un tânăr, pentru aprinderea torței, intră în focul olimpic. Corpul consumat de flacără sugerează o purificare. Străbătând Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, purtătorii torței sunt din ce în ce mai îmbrăcați, ținuta sumară fiind înlocuită de echipamentul sportiv. Echipele țărilor participante defilează sub supravegherea Führerului, iar cele ale Austriei, Franței, Greciei și Italiei folosesc salutul nazist. Ultima echipă ce trece prin fața acestuia este cea a Germaniei. Hitler salută, duce mâna la piept și declară începerea Jocurilor Olimpice. Steagurile națiunilor sunt înălțate, păsările sunt eliberate în semn de pace. Totul este impunător, uriaș – de la stadionul ce cuprinde mulțimea de oameni venită pentru a asista la eveniment până la atleții care acoperă tot ecranul, mai mereu plasați în prim-plan. Atrăgând nepărtinitor atenția camerei, spectatorii de pe stadion arareori capătă chip ori formă, rămânând doar o învolburare de exclamații de susținere în opoziție cu atitudinea destoinică a atleților. Hitler are același statut, și este centru de interes, ca și cei din urmă, depășindu-i însă prin timpul pe ecran. Prin suprapuneri filmice și încadrări sunt introduse noi simboluri precum steagul Partidului Nazist și svastica. Un ceas este afișat pentru a ilustra trecerea timpului și pentru a crea tensiune. Desfășurarea actului eroic al atleților se face în slow-motion, reliefând necesitatea posturii și fotografiei ca formă de mediere dintre spectator și corpul ce afișează forță. Rezultatul este o fuziune maiestoasă dintre puterea imaginii și imaginea puterii (Vigarello, Istoria Corpului). Secvențele de scufundări sunt prezentate grandios, portretizând frumusețea formei umane, cinematografia subacvatică fiind probabil cea mai artistică viziune a materialului. Versiunea originală, cu comentariul în limba germană („Sportiva noastră a câștigat!”), plasează cinefilul în tabăra Germaniei naziste și legitimează politicile acesteia. Cadrele curg natural, nu deranjează. Utilizând gros-planuri, cadre plongée, contre-plongée, cadre mobile de urmărire, și vederi aeriene cuprinzătoare, Riefenstahl și armata ei de cameramani aduc cinefilul mai aproape de jocuri. Mai aproape decât s-ar fi putut imagina până atunci, permițând accesul la imaginea atleților în actul lor, la victorie și eșec, evocând simultan faptul că aceștia pot fi văzuți ca niște zei printre oameni, ca cele mai de seamă exemplare ale umanității.

Tratatul de la Versailles a redus armata germană la 100 000 de soldați și a desființat serviciul militar obligatoriu. În consecință, educația fizică în cadrul și în afara școlii a devenit un înlocuitor al pregătirii militare (Kruger, Shaping the Superman). Eroul devine un ideal educațional dominant. A unsprezecea ediție a Jocurilor Olimpice a facilitat realizarea unor scopuri propagandistice precum emoționarea și impresionarea spectatorilor cu amploarea și eficiența Jocurilor, cu reușitele atleților germani și demonstrarea prieteniei Germaniei naziste și a bunelor ei intenții, marcând totodată un triumf al propagandei și o realizare de maestru în înregistrarea triumfului propagandei. De asemenea, succesul echipei germane a fortificat gândirea populară conform căreia selecția era un lucru pozitiv, oferind chiar rezultate vizibile. Riefenstahl pretinde o estetică apolitică și pare uneori că nu ține cont de rasă în ilustrarea corpului și musculaturii, făcând opriri lungi asupra atleților de culoare (mai cu seamă în cazul alergătorului american, Jesse Owens). Pentru a-și susține afirmația, aceasta adaugă că a surprins esența umană a fizicalității și a inocenței neimplicate, eliberând corpul de bagajul cultural și politic (McFee și Tomlinson). Cu toate acestea, nu putem percepe munca sa în afara formei ideologice din care a fost născută, de care s-a desprins sub forma artei și la care face aluzie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe