Lansare de carte la Târgul de moarte (continuare)

Ioana Scoruș Publicat la: 30-05-2018

Redactorul de carte rămăsese mut de atâta pământească adorare

De atâta fericire, intrase într-o mare supărare

Patronul editurii, altădată strălucitor și integru

Nu știu de ce, azi era îmbrăcat doar în negru

Și nici el nu se aștepta, o, nu se aștepta deloc

Ca înmormântarea să nu mai aibă loc

Era singurul care mirosise ceva

Și, cu toate că totul era aievea

Totuși, se întâmpla altceva

Și nu înțelegea, nu înțelegea

El, care întotdeauna, prea adânc și corect totul pricepea

De astă dată privea cu ochi de mucava

Standul pe oameni nu-i încăpea

Și cum ar putea încăpea întreaga planetă

Când totul era o lansare ce menită era să fie secretă?

 

Trebuia să înceapă dar nimeni nu mai găsea cuvinte

Nimeni nu putea să prezinte

Nu se mai știa, în sală erau oameni sau morminte?

Numai la înmormântări era atâta planetară omenire

Aici era doar uluire, învăluire, totul părea o mare măsluire

Numai noi doi străluceam de fericire și de iubire

E drept, erai un pic timorat, oamenii credeau că ești, ca de obicei, bosumflat

„Stai liniștit”, ți-am spus, „Liuba și Amuleta sunt aici”

Iar dragostea noastră vibra printre laici

Chiar nu era nimic de înțeles, cum se putea

Ca un volum de Poezie care-n aer plutea

Cum, cum izbutea

Să învingă până și senectutea

Și omenirea s-o aducă laolaltă

Într-un înalt pavilion, ca într-o de mărfare haltă?

Și-atunci când răsuflările dogoreau mai zaharos

M-am ridicat și-am pășit în marele naos

Redactorul, patronul erau în stare de șoc:

Cine era neinvitata, străina care lua loc

În centrul mulțimii adunate la un loc?

Cine era în cizmele negre de lac

Cu fundul atât de rotund și negru opac?

Cine era fata asta simplă și nebună

Care voia să vorbească de la tribună?

 

Omenirea, ca la un semn, a tăcut

Se auzeau oase scrâșnind neplăcut

Și gânduri se opriseră din putrezire

Mergând lent, lent spre trezire

Parcă instituisem o rugăciune colectivă

Planeta devenise extrem de emotivă

Îți dăduseră lacrimile de-atâta sfințire

Începuse să pătrundă, prin Pavilionul Central, miros de nemurire

Redactorul de carte, patronul erau în delir de șoc

Fiind martorii a ceea ce fundul meu izbutise pe loc

 

Am ridicat cartea ta în mâna dreaptă

Sus, sus de tot, acolo unde soarele, îndeobște, razele-și îndreaptă

Și mâna mea devenise fierbinte

Țineam în ea raiul, dar și oseminte

Aerul vibra, se spărgeau cristale-n bucăți

Nu mai funcționau niciun fel de judecăți

O ceață aurie, binefăcătoare părea

Că Dumnezeu era acolo aievea

 

„Poezia!”, am strigat, cu mâna ușor tremurândă

(Amuleta balansa în cupola vibrândă)

Dumnezeu, cu un ochi, părea că stă la pândă

Privirea, însă,-i era albă și blândă

”Poezia!”, am strigat din nou, și mai tare

Dar vocea-mi suna ca o-nchinare

Întreaga planetă căzuse-n genunchi și-n umilință

Mulți își rosteau o ultimă dorință

Cu toții păreau o singură, aceeași ființă

Am întins mâna spre tine în văzul tuturor

(Nimeni nu știa că-i o mână de lacrimi și dor)

Te-am tras lângă mine cu mâna mea grea

Ce părea ca și cum din nou te năștea

Și-am strigat tare, cât de tare-am putut

„Poetul!”, am strigat așa, ca la-nceput

Ca la intrarea în viața asta atât de rece

Cu un APGAR de nota 10

„Poetul!”, doar numele tău se-auzea

Leșinând mătase, atlaz, catifea

Fluturele pletos pudra în aur și-n brun

Volumele cu un praf blând și nebun

Amuleta și mai strălucitor balansa

Omenirea întreagă valsa

„Poetul!”, am spus, pentru ultima oară

Și-atunci am crezut că toți or să moară

Pavilionul Central devenise un dom

Împreună, același, erau om cu om

„Poezia, Poetul și Dragostea, iată!

Noi doi suntem Viața și Raiu-i dovadă”.

Deodată cu toții, din moartea atât de ciudată

Trezindu-se, au înțeles. Doar o fată

Simplă, un strop cam sonată

Ți-a luat amintirile toate,-ntr-o carte

Strânse în raiul ce viața de-adevărata moarte desparte

 

Întindeau, toți, mâna spre carte

Unii veniseră chiar cu pancarte

Era să iasă un adevărat carnagiu

Toți voiau să-ți aducă omagiu

Si, deodată, dând lovitura de grație

Am strigat. Ba nu, am urlat: „Licitație!”

Și-abia atunci m-ai privit și-ai înțeles

Că nu glumeam. Căpăta sens.

Aveam să vând, rând pe rând, câte-o carte

La o licitație pe viață și pe moarte

 

Erai într-al noulea cer coborât

Toți scriitorii atunci te-au urât

Am lăsat holograma ta mare și densă

La licitația atât de intensă

Și-am urcat, strângând raiul la piept

La cafeneaua cu Cohen și-n sept

Am simțit cum dragostea-și face cuibul de frică

În Liuba ta cea prostuță și mică

Desigur, crinul aștepta blând în vază

Cu ochiul său alb și gura sa trează

Se-auzea în surdină, precum un imn, un cânt

„I’m your man”, Cohen, surâzând din mormânt

Erai palid și-așa obosit

Miroseai a fân proaspăt cosit

Încât de pe masă am luat, simplu, floarea

Pe tine de mână, și Ada și-ardoarea

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe