Marguerite Harrison – Dispărută în Moscova. Povestea unei spioane americane în anii 1920

Mihaela Toader Publicat la: 30-05-2018

Tulburătoarea și fascinanta poveste de viață a jurnalistei și spioanei de origine americană Margueritei Harrison, ce ajunge în Rusia bolșevică a anilor 1920-1921, este deopotrivă o provocare și o analiză pentru orice cititor, istoric sau analist al timpului. Lucrarea, apărută pentru prima dată în 1921, la câteva luni de la întoarcerea în America a Margueritei Harrison, după eliberarea sa din închisoarea bolșevică, este publicată în 2011 într-o ediție îngrijită de profesorul de istorie de la College of DuPage, William Benton Whisenhunt și tradusă în 2017 la Editura Corint cu sprijinul Institutului de Investigarea a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.  

Volumul lui Marguerite Harrison nu a atras entuziasmul opiniei publice la vremea publicării sale, la finele anului 1921, dar puținele recenzii ale unor mari publicații de anvergură ale epocii au relatat ca fiind „cea mai bună carte scrisă de o femeie despre Rusia sovietică, de la Mayfair în Moscow a lui Clare Sherindan încoace”, așa cum se afirmă în Current Opinion din 1922. Din perspectiva cititorului de astăzi, potrivit istoricului Alina Pavelescu, semnatara prefaței lucrării, „mărturia Margueritei Harrison poate fi plasată, fără a exagera, în avangarda studiilor de sovietologie ce vor înflori la Washington abia în perioada Războiului Rece”.

 

Prima experiență în calitate de spioană sub acoperire de jurnalist a Margueritei a fost în Germania, după ce în 1918 și-a oferit serviciile Diviziei de Informații Militare (MID) descriindu-se astfel: „stăpânesc la perfecție franceza și germana, vorbesc italiana fluent și cu accent bun și știu puțină spaniolă. Aș putea, fără nici o problemă, să trec drept franțuzoaică și, cu puțin exercițiu, drept elvețiană de limbă germană”.

 

Opt luni de libertate în Moscova

Marea aventură și experiență a jurnalistei și spioanei Margueritei Harrison se petrece în Rusia bolșevică, la Moscova, reușind să intre prin Polonia sub acoperirea de corespondent comun al Associated Press și Baltimore Sun împreună cu translatorul său, dr. Anna Karlin, cea de la care reușește să învețe limba rusă. Din numeroasele peripeții pe care le descrie într-un mod direct, ca și personajele pe care le întâlnește la Moscova sau în alte regiuni ale Teritoriului Nimănui, cum îi plăcea Margueritei să definească Rusia în acele vremuri, transpare o multitudine de nuanțe ce zugrăvesc tabloul atât social, politic, militar și cultural, cât și forța ideologică ce stăpânea Rusia bolșevică a anilor ’20. În cele de opt luni de libertate, de care s-a bucurat Marguerite Harrison la Moscova, a reușit să-și îndeplinească misiunea de jurnalist, realizând interviuri cu bolșevici de frunte cum ar fi Karl Radek, Leonid Krasin, Gheorghi Cicerin, responsabil cu cenzurarea presei străine la Ministerul de Externe, Felix Dzerjinscki, șeful Comisiei Extraordinare pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei și Abuzului de putere (CEKA). Harrison îl întâlnește și pe Lenin în contextul unei discuții întâmplătoare, fără să îi ia un interviu vreodată, în pofida faptului că scrie în memoriile sale că îl admiră pentru discursul său electrizant.

 

„În Rusia nu există feminism”

Marguerite Harrison participă la numeroase conferințe unde are oportunitatea să le întâlnească pe Alexandra Kollontai și Angelika Balabanova, fiind impresionată de ideile celei din urmă în legătură cu statul și copii din Rusia bolșevică. Pe Alexandra Kollontai, cunoscută în istorie ca prima femeie ambasador, o descrie ca fiind o femeie frumoasă plină de șarm și bun-gust, „tipul blondei fragile” care avea ambiția să încurajeze femeile să participe la viața politică de la egal la egal cu bărbații. Într-adevăr, afirmă Marguerite Harrison, „în Rusia nu există feminism, nu există legi împotriva femeilor, nici dezavantaje sau obstacole în calea lor”.

Experiența cunoașterii lumii Rusiei bolșevice a Margueritei Harrison nu se rezumă doar la Moscova și împrejurimile acesteia, ci merge în multe alte regiuni, prilej de-a întâlni nu numai oamenii simpli, care nu înțelegeau deloc sistemul sovietic, ci și delegații de străini acreditați ca jurnaliști sau participanți la diverse întruniri sau delegații internaționale. Dintre personalitățile americane pe care le întâlnește la diverse reuniuni se numără Emma Goldman, Alexander Berkman și Louise Bryant.

 

Tablou rusesc cu foame și închisori

Tabloul cel mai trist pe care Marguerite îl descrie direct, dar amănunțit este despre oamenii ruși obișnuiți, amenințați zilnic cu lipsa de alimente, dată fiind existența sistemului de cartele pentru mâncare, obiecte casnice și tot ce era posibil de înregistrat în acest fel. Nici în domeniul cultural nu exista o situație mai bună. Mulți dintre artiști trăiau la limita subzistenței, dar erau și artiști precum Fiodor Șaliapin, care impunea să-i fie acordate onorarii foarte mari, uneori autoritățile bolșevice fiind obligate din acest motiv să renunțe a-l mai invita pe artist la marile evenimente culturale.

La circul din Moscova putea fi văzut celebrul clown Bim-Bom, mai precis celebrul actor Ivan Radunski care îl juca pe Bim, și mai mulți actori, care, de-a lungul anilor, l-au jucat pe Bom. Deoarece ridiculizau sistemul sovietic (într-un spectacol au întrebat: „Ce diferență este între Republica Sovietică și o roată? Amândouă sunt ținute de un butuc de roată, acronimul CEKA însemnând butuc de roată!”), nu o dată au fost închiși de CEKA, dar eliberați la scurt timp deoarece erau foarte populari și de neînlocuit.

Marguerite  Face câteva observații notabile despre Biserică, mai ales după întâlnirea cu patriarhul Tihon, care părea că își petrecea zilele într-un fel de arest la domiciliu. Deși nunțile erau ceremonii laice, prin hotărârile statului nu puține erau oficiate în biserică, iar in pofida ideologiei potrivnice religiei, bisericile erau pline de oameni la slujbele din timpul saptămânii.

Ultima parte a cărții cuprinde imaginea și tratamentul din închisorile Rusiei bolșevice, pe care Marguerite Harrison le descrie în cuvinte simple și cu sânge rece. Cele zece luni de închisoare ale celebrei spioane americane reprezintă în opinia lui William Benton Whisenhunt un act de mare curaj, iar eliberarea sa, la sfârșitul lunii iulie 1921, este „o mărturie a norocului ei”. Pe de altă parte, profesorul Whisenhunt consideră că relatările Margueritei despre situația din penitenciarele Rusiei din anii ’20, inclusiv despre celebrul penitenciar Lubianka, reprezintă o premieră pentru un străin, fie și american.

Cartea lui Marguerite Harrison, deși nu a înregistrat un succes la momentul în care a fost publicată, din cauza prezentării imparțiale a faptelor, evenimentelor sau a întregului sistem politic al Rusiei bolșevice, reprezintă astăzi un document istoric prețios, care aduce claritate asupra acelei epoci.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe