Paraschiv merge mai departe

Cristina Simion Publicat la: 30-05-2018

„Nu te oprești”, i-a spus deunăzi galeristul său francez lui Christian Paraschiv, citind agenda sa pentru 2018, jumătate afirmativ, jumătate dubitativ. Nu era, în orice caz, o întrebare. Era constatarea unei energii creative care se manifestă în ultimii ani poate mai mult ca oricând, în serii de numeroase lucrări, întotdeauna însoțite  nu de „manuale de utilizare”, ci de instrumente călăuzitoare în labirintul extrem de personal al artistului: albume, cărți de autor, intervenții în spațiul virtual sau interviuri în care Paraschiv rămâne constant în căutările sale identitare, dar mereu surprinzător în formulele și tehnicile alese: pictură, obiect, performance art, intervenții pe fotografie, instalație.

 

Ultima sa serie, Nomos, include deja câteva expoziții personale, fiecare dintre acestea subliniind abordări diferite ale temei principale: norma socială reinterpretată, precum și un album, recent apărut la Editura Institutului Cultural Român (care include și fragmente inedite de jurnal, texte critice, precum și un savuros interviu, Christian furioso). Deși cele mai multe lucrări din serie sunt de dată recentă, Paraschiv include în selecțiile sale și lucrări realizate în urmă cu aproape patru decenii (Les Mariés datează chiar din 1980) – în perioada în care Paraschiv era una dintre vocile tinere ale artei experimentale românești, lucrări pe care le transformă în „capete de serie” și cărora le alătură (re)interpretări mustind de forță evocatoare, realizate în tehnici similare lucrărilor „de început”.

 

Nomos – ordine, lege, obicei

În Nomos, Paraschiv dovedește încă o dată că e un artist complet, folosind simbolic obiecte și însemne ale trecutului pentru a transmite mesajul afirmativ al memoriei regăsite. Putem spune, generalizator, despre artist, că luptă împotriva uitării – atât cea personală, cât și cea colectivă, atât cea naturală, cât și cea indusă (de catalizatorii vitezei și ai consumului, fie aceștia societali sau politici), dar viziunea sa artistică e mult mai subtilă decât atât. El regăsește fragmente subiective de memorie, le filtrează și le transformă, afectiv și plastic, în obiecte-simbol care înfruntă, delicate rămășițe ale trecutului, superficialitatea ubicuă a societății contemporane. Un mesaj profund și puternic al unui artist care continuă să își clameze dreptul la libertatea de creație.

Trinomul memorie-identitate-exil, care a fost evocat în numeroase prezentări ale operei lui Paraschiv, poate fi cu ușurință identificat și în seria Nomos, artistul alegând să rămână într-un sistem referențial deja stabilit și care a devenit parte integrantă din identitatea sa artistică. Paraschiv reușește să combine elemente vizuale tradiționale într-o formulă estetică proprie postmodernismului, o formulă lipsită de inhibiții provinciale, care dezbracă tradiția de toate atributele sale arhaice – și chiar această combinație este cheia operei sale artistice, care transcende frontiere și clasificări facile.

Pornind de la semnificația termenului grecesc Nomos, însemnând atât ordine sau lege, cât și obicei, Christian Paraschiv aduce în discuție și ștergerea memoriei ca act al ratării culturale, insistând asupra ideii de memorie colectivă ca probă a culturii. Uitarea, atât cea născută din trecerea timpului, cât și cea echivalentă cu anularea memoriei, rămâne tema centrală a expoziției, ilustrată de fotografii prelucrate, de obiecte realizate în tehnici și pe materiale diferite (mai ales folie de acetat pictată și tratată), în tehnici diferite, de pseudoobiecte tradiționale, toate făcând de fapt apel la nerăbdarea omului modern în fața valului informațional, la filtrele superficiale pe care le aplicăm, la plictiseala și indiferența față de catastrofe pe care le privim fără reacție, la sentimentul urgenței, prezent continuu și inutil în viața noastră, la viteza cu care trecem peste ceea ce contează cu adevărat.

 

„Portrete lipsite de memorie”

Seria de lucrări Nomos/Les mariés ilustrează înainte de toate o experiență profund personală, care se transformă într-una colectivă: cea a depersonalizării.  Uitarea este naturală, o ștergere – sau, uneori, o alterare a memoriei, care se instalează întotdeauna o dată cu trecerea timpului. Depersonalizarea este însă un proces nenatural, traumatic, catalizat de aspecte societale; în comunism – potențat de continua și obligatoria alterare a trecutului – îndepărtat sau recent, în capitalism – de consumerismul uniformizant și ignorant al valorilor perene.

Pornind de la un set de fotografii vechi, premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial - unele, de familie, altele, ale unor necunoscuți, Christian Paraschiv realizează o serie de „portrete lipsite de memorie”, repictate până la dispariția formelor recognoscibile, până la ștergere, la depersonalizare, condamnate la uitare, continuând, de fapt, demersul artistic început în Historyline – Exil și comunism în România, prezentat într-o succesiune de câteva expoziții și însoțit de volumele Christian Paraschiv – Monographie și Negrul este culoarea limbajului, un proiect realizat în colaborare cu Muzeul Național de Artă Contemporană București (și care dezvoltă expoziția personală din 2007, de la MNAC). Acestora, le alătură lucrări din serii mai vechi, sinergice cu fotografiile prelucrate, mai cu seama superbe lucrări de broderie aplicată pe foaie de acetat sau foiță de aur pe foaie de acetat, din seria Dans Mon Cœur și două lucrări reprezentative pentru seria autoreferențială La Peau/Le Corps, ilustrând câteva decenii de cercetări și producții artistice experimentale având ca temă corpul uman.

Cu o selecție reprezentativă pentru ilustrarea corectă și completă a ultimului său demers artistic, atât în spațiul din Berlin, cât și în cel din Nürnberg, Christian Paraschiv își prezintă în forță seria Nomos/Les Mariés, precum și albumul omonim, Nomos, publicului german – care a avut prea puțin ocazia să îl cunoască.

 

Christian Paraschiv (24 decembrie 1953, București) a absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București și ulterior Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. În 1985, a fost unul dintre fondatorii Grupului de artiști „Prolog“, Un an mai târziu, s-a stabilit în Franța. A plecat din România lui Ceaușescu la Paris, unde locuiește și astăzi, căutând libertatea de a-și expune creațiile criticate sau interzise atunci de regimul politic totalitar. De-a lungul anilor, a participat la expoziții internaționale din Franța, Spania, Belgia, Germania, SUA, Olanda și Japonia.  Artistul este recunoscut pe plan internațional, lucrările sale ajungând în colecții particulare din numeroase țări. A fost distins, printre altele, cu Medalia de argint franceză, pentru merit și dăruire, în 2004, și cu Grand Premio Juanito Laguna/ Fundația Volpe Stessens (Buenos Aires), în 2003.  În 1979, a fost câștigătorul Bursei de Pictură oferite de UAP și a beneficiat de o rezidență la Cité Internationale des Arts, la Paris, între 1986 și 1988. A revenit în România abia în 2002, stabilind de atunci un ritm constant al prezenței sale în țară, cu expoziții personale și de grup și în tabere de creație. Este reprezentant de Galerie Oudin Art Contemporain Paris.

Expoziții personale (selecție): Le noir est la couleur du langage, Paris 1989, Corps pour l'espace, travaux récents 2007-2008, Galerie Oudin Art Contemporain Paris, Expoziție retrospectivă 1977-2007 MNAC București, Nomos/Le Corps, februarie-martie 2009, ICR Paris, Exposition - installationHistoryline”- Exil et Communisme en Roumanie, mai 2011, Galerie Oudin Art Contemporain Paris, Skin/Body, ICR Londra 2012, Diary 1966-2014, RIVAA Gallery, New York 2014, In My Heart, Galeria Romană, București 2017.

Nomos / Les Mariés, 24 -28 aprilie 2018, expoziție personală, organizată la Galeria Fantom din Berlin, cu colaborarea Institutului Cultural Român și a galeriei Tiny Griffon Nürnberg. Nomos / Les Mariés, 27 aprilie – 6 iunie 2018, expoziție personală, organizată la galeria Tiny Griffon Gallery Nürnberg Nomos / Les Mariés Album bilingv (engleză-franceză) realizat împreună cu Galeria Oudin (Paris), cu texte de Alain Oudin, Sebastien Gokalp, Jannick Thiroux, Editura Institutului Cultural Român, 2017.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe