Abordarea trecutului comunist în România contemporană: între memoria trăită și memoria transmisă

Monica Ciobanu Publicat la: 15-06-2018

Răsturnarea pe cale relativ pașnică a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est în 1989 a fost urmată de transformări politice si economice pe scară largă, care, la rândul lor, au generat o criză profundă la nivelul identităților individuale, de grup și colective. Discursul universalist al societății egalitare socialiste bazat pe ideologia totalitară comunistă de tip sovietic și pe mitul clasei muncitoare – clasă conducătoare – nu a mai corespuns noilor realități. În aceste condiții, memorii multiple și adeseori competitive, exprimate de diferiți actori sociali și politici au fost recreate, redescoperite și transmise în spațiul public. Aceste narațiuni au adoptat discursuri bazate pe ideologii identitare variate precum anticomunismul democratic și proeuropean sau etnonaționalismul religios și antisovietic. Utilizarea memoriilor trăite ale perioadei comuniste (atât perioada stalinizării forțate a anilor ’50, cât și a comunismului târziu al anilor ’70-’80) precum și a celei precomuniste interbelice a fost esențială în crearea unor noi mituri istorice și discursuri politice.

În cazul României, despărțirea pe cale violentă de regimul comunist dominat de dictatura clanului Ceaușescu a rezultat într-un context și mai complex după decembrie 1989. Execuția soților Ceaușescu a dat posibilitatea elitelor comuniste nereformate să se autolegitimeze ca actori credibili ai tranziției democratice. Elitele comuniste din eșalonul doi și elemente ale fostei Securități au reușit să înlocuiască mitul ideologiei comuniste cu cel al revoluției colective eroice. În acest fel, s-a evitat o abordare onestă a abuzurilor fostului regim. Politicile de memorie au fost inițiate o generație mai târziu.

La ora actuală, se poate afirma că memoria trăită a trecutului se transformă într-o memorie transmisă pe canale intermediare în spațiul public (expoziții, aniversări, comemorări oficiale, ceremonii religioase, documentare mass-media, producții artistice, reprezentări în spațiul online etc).  

În acest articol vom examina consecințele adoptării întârziate a politicilor de memorie care vizează atât crimele comise de regimul comunist, cât și memorializare victimelor (mai ales cele ale represiunii staliniste din perioada anilor ’50). Analiza se va axa pe următoarele subiecte:

1. asimilarea și încorporarea trecutului comunist într-o narațiune istorică care pune accentul pe victimizare, suferință și traumă;

2. instrumentalizarea suferinței victimelor represiunii de către actori care aderă la ideologii conservatoare, naționaliste și religioase;

3. tendința de identificare a rezistenței anticomuniste cu excepționalismul românesc de sorginte spirituală creștin-ortodoxă.

În absența unei asumări reale a trecutului de către noua putere politică reprezentată de Frontul Salvării Naționale și a diferitelor partide politice care s-au succedat la conducere până în 1996, victimele fostului regim (foști deținuți politici de coloraturi diferite, cei care au fost trimiși forțat în lagăre de muncă, deportații din Bărăgan, precum și familiile lor) au devenit o prezență activă în spațiul public. Un număr impresionant de memorii, autobiografii și interviuri descriind spațiul concentraționar caracterizat de suferințe fizice și psihice precum tortură, foamete, frig și umilințe exercitate de agenții cruzi, needucați în majoritate aserviți ocupantului sovietic au fost publicate și prezentate în mass-media. Mesajul principal al acestor autori care au cunoscut în mod direct represiunea (mai ales a perioadei Gheorghiu-Dej de până în 1964, când ultimii deținuți politici au fost amnistiați) a fost pericolul reinstaurării unui regim autoritar de stânga. O citire atentă a acestor memorii ilustrează însă o gamă foarte variată de trăiri și experiențe care oscilează între episoade care atestă solidaritate umană, curaj, altruism, demnitate, și, la cealaltă extremă, neîncrederea în camarazii de suferință (dintre care unii au fost recrutați ca informatori), lașitate, egoism, trădare și decădere.

Interesant este faptul că dimensiunea pozitivă a acestor istorii trăite a fost încorporată în memoria colectivă și generalizată ca imagine exhaustivă a ceea ce comunismul a reprezentat pentru întreaga societate. Simultan, și în consonanță cu victimele represiunii, o societate civilă mililitantă dar eterogenă s-a mobilizat in jurul cauzei decomunizării și a cerut cu insistență asumarea trecutului și aducerea in justiție a celor vinovați de abuzuri și crime. Alături de Asociația Foștilor Deținuți Politici, grupuri civice în componența cărora s-au remarcat foști dizidenți, intelectuali umaniști, ziariști, scriitori, oameni de artă, revoluționarii din decembrie 1989, elemente ale clerului ortodox au jucat un rol crucial în construirea unei narațiuni alternative, și în opoziție cu cea diseminată de fostele elite comuniste. Aceste grupuri – în principal Societatea Timișoara, Alianța Civică, Asociația 22 Decembrie – au promovat un discurs centrat pe tematica traumei naționale generată de un regim ateist impus prin forță din afara țării (Uniunea Sovietică) și total străin de cultura și valorile naționale. Partidele istorice – în mod special PNȚCD condus pînă în 1995 de Corneliu Coposu - au susținut în mod activ această platform anticomunistă. Tematica victimizării s-a impletit cu cea a rezistenței eroice și profund creștin-ortodoxă. Expoziții documentare și artistice prezentate în muzee și galerii de artă, documentare prezentate la televiziune, producții literare, filme, ceremonii religioase au portretizat suferința foștilor “dușmani de clasă” și a familiilor lor ca pe un dezastru generalizat iar opoziția lor ca pe un martiraj colectiv. În aceste reprezentări publice s-au implicat numeroase persoane și grupuri pe plan național si local. Un impact deosebit l-a avut Memorialul Victimelor Comuniste și al Rezistenței de la Sighet înființat de Fundația Academia Civică in 1997.  

După mai bine de un deceniu și jumătate eforturile societății civile au rezultat în condamnarea regimului comunist în decembrie 2006 în parlament prin prezentarea raportului Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste. Acest moment a fost ales în mod simbolic pentru a marca integrarea țării în Uniunea Europeană si despărțirea definitivă de trecutul antidemocratic.

Însă numeroasele recomandări ale acestui raport în domeniul justiției de tranziție (venită relativ tîrziu în comparație cu alte țări foste comuniste precum Polonia, Ungaria, Cehia) nu au putut fi implementate. Raportul a fost contestat de partidele de stînga și naționaliste de dreapta (în majoritate reprezentate de foștii comuniști și elemente ale Securității) reprezentate în parlament. Inițiative legislative în domeniul lustrației, restituției și compensării victimelor, procese penale inițiate de AFDPR sau de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romȃnesc au rămas fie nefinalizate sau au avut rezultate modeste. În principal doi factori explică această stare de fapt. Primul, se referă la reconfigurarea sistemului partidelor politice care a rezultat în monopolizarea sferei politice de către PSD (urmașul fostului PCR) dominat de o oligarhie antireformistă coruptă. Al doilea, are de-a face cu sfera societății civile și dispariția societății civile anticomuniste care să militeze pentru o decomunizare reală. De fapt, locul acestui actor important a fost preluat de un anticomunism mai mult de de fațadă a generației a doua a fostelor elite.

Așa se explică măsurile reparatorii foarte tîrzii și mai mult simbolice din ultimii cinci ani. Cele mai importante sunt înființarea în 2014 a unei agenții guvernamentale care include pentru prima dată victimele comunismului alături de cele are revoluției din decembrie 1989 (sic!), inaugurarea monumentului Aripi în același an, și, mai recent, cele două condamnări penale în cazurile Vișinescu și Ficior. Aceste evenimente au fost mediatizate și instrumentalizate de elemente străine cauzei decomunizării. Dar o analiză atentă arată că de fapt nu avem de-a face cu o contradicție. De fapt, discursul traumei regimului comunist este în prezent integrat discursului care unește această perioadă cu momentul decembrie ’89 și cu alte episoade similare ale istoriei naționale de luptă, rezistență și martiriu creștin. Retorica profund naționalistă și xenofobă a regimului Ceaușescu este readusă în spațiul public. În paralel, această retorică este amplificată de grupări civice cu agendă puternic religioasă care promovează valori etnonaționaliste și care în același timp încearcă să discrediteze valorile democrației liberale. Mișcarea Sfinții Închisorilor care susține canonizarea unor foști deținuți politici afiliați Mișcarii Legionare interbelice este exemplul cel mai relevant.

Avînd în vedere actualul climat politic internațional caracterizat de ascensiunea actorilor antiglobalizare, anti-Uniune Europeană, cu agende populiste și de extremă dreaptă, această prelucrare a trecutului pare îngrijorătoare. Pe de altă parte, mișcările împotriva corupției din ultimii 5-6 ani inițiate prin mediile de socializare electronice de segmentul tînăr al electoratului (generația post-memorie a regimului comunist care a adoptat și simboluri și slogane anticomuniste în cursul acestor proteste) sugerează o imagine diferită și mai optimistă. Este încă neclar dacă memoria transmisă va facilita o societate diferită de cea de dinainte de ’89, sau, dimpotrivă, va reproduce tocmai acele aspecte care au dus la propria-i prăbușire.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe