Rusia: numele regimului

Lucian Dîrdală Publicat la: 15-06-2018

La 18 martie, Vladimir Putin a obţinut un nou mandat de președinte al Federaţiei Ruse în urma unor alegeri ce s-au îndepărtat serios de exigenţele unui scrutin liber și corect. Aceasta nu înseamnă că domnul Putin este lipsit de un sprijin semnificativ în rândul populaţiei, dar între majoritatea aritmetică și cea democratică există o distanţă imposibil de ignorat. Drepturile individuale sunt încălcate sistematic, competiţia politică este transformată într-o ficţiune, iar opoziţia reală și vocile autonome din societatea civilă sunt ţinte ale unei presiuni permanente. Încă șase ani pentru președintele Putin, în aceste condiţii, ar putea să marcheze îngheţarea acestei stări de echilibru viciat.

Democraţia înseamnă instituţionalizarea incertitudinii în materie de rezultate ale procesului politic, observa în urmă cu aproape trei decenii politologul Adam Przeworski. Din acest punct de vedere, Rusia este un spaţiu ce detestă surprizele. Coaliţia societală construită în jurul domnului Putin și pentru el pare neschimbată: armata și forţele de represiune, aparatul birocratic-administrativ pilotat de despoţii din teritoriu și, în fine, nodurile reţelelor economice dominate de stat, în primul rând oligarhii acceptaţi. Formaţiunea ce i-a servit drept vehicul electoral domnului Putin, un „Front Popular” ale cărui ingrediente compuneau o Rusie întreagă și virtuoasă, a fost un canal prin care statul rus și-a propulsat conducătorul. 
Opoziţia loială, dominată de comu­niștii lui Ghenadi Ziuganov și ultra­naţionaliștii lui Vladimir Jirinovski, a avut misiunea de a oferi căi de defulare a nostalgiilor permise. Opoziţia tolerată, reprezentată la scrutinul din martie de Grigori Iavlinski, a conferit o notă de culoare campaniei și a distras atenţia de la opoziţia persecutată, absentă din alegeri. Dacă liderul comunist nu i-ar fi lăsat plăcerea și responsabilitatea candidaturii unui coleng de rangul trei, principalii adversari ai domnului Putin ar fi fost, cu toţii, politicieni din epoca Elţîn. Desigur că așa a fost mereu, în era actualului lider: sistemul politic pare îngheţat într-o stare proiectată să reproducă, în orice moment elec­toral, bătălia iniţială cu forţele haosului și ascensiunea eroului pacificator.
Dacă, totuși, am încerca să definim regimul politic al Rusiei pornind de la democraţie, ar trebui să ne îndreptăm către „subtipurile diminuate” ale acesteia, inventariate de David Collier și Steven Levitsky (David Collier și Steven Levitsky,  „Democracy ‘with adjectives’: Conceptual Innovation in Comparative Research”, Working Paper #230, The Helen Kellogg Institute for International Studies, August 1996). Substantivul „democraţie” primește un adjectiv care semnalează neîndeplinirea standardelor minimale și, eventual, unde apare problema. Vedeta incontestabilă ar fi astăzi „democraţia iliberală”, concept care trimitea la nerespectarea libertăţilor civile. Dar ideea de a continua să investigăm Rusia utilizând un concept tot mai frecvent asociat (cu mai multă sau mai puţină rigoare) Ungariei sau Poloniei nu poate fi altfel decât suspectă. Distanţa este considerabilă, oricât de critici am fi la adresa politicilor patronate de Orbán sau Kaczyński. Primii ani ai epocii Putin sau interludiul Medvedev au justificat, probabil, asemenea încercări, dar ele nu mai pot fi  actuale. Tot prea blânde par și adjectivele „controlată” și „restrictivă”, care ar sugera că problema rezidă în constrângerile impuse competiţiei electorale. Dacă admitem că Rusiei îi lipsesc alegerile libere și corecte, cele mai bune oferte din lista lui Collier și Levitsky par a fi democraţia „de faţadă” sau „fantomatică”. 
Ar trebui să insistăm întâi asupra nevoii de a distinge clar între democraţie și alternativele ei. Avem la dispoziţie numeroase formule care exprimă această stare de lucruri, între care se numără și „autoritarismul consolidat”, variantă asumată, spre exemplu, și de analiștii Freedom House. Un merit important al acestei formule este acela că adjectivul ne trimite la mijloacele prin care se instituţionalizează un regim autoritar, iar alegerile – așa cum sunt cele din Rusia – se pot număra printre ele. Apoi, termenul are meritul de a disipa, dacă mai este nevoie, o iluzie creată în anii „celui de-al treilea val” al democratizării: aceea că, în epoca noastră,  majo­rităţile susţin numai și numai de­­mo­­craţia. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe