Jos mâinile de pe Putin! E inutil

Dan Dungaciu Publicat la: 15-06-2018

Prin însăşi esenţa sa, spiritul public reţine personajele. Nu contextul, nu „durata lungă”, nu circumstanţele, nu substratul. Personajele sunt cele în jurul cărora se scrie şi percepe istoria, bornele esenţiale şi grilele explicative. Până la un punct, e firesc să fie aşa. Dincolo de aulele academiilor, amfiteatrele universitare sau publicaţiile de profil, viaţa te obligă să simplifici. Şi cum poţi simplifica mai bine o naraţiune istorică decât prin personalizare? Filmele, cărţile de popularizare, benzile desenate fac restul. 
Că personajele au rolul lor în istorie e indiscutabil. Că sunt singurele grile de lectură şi de înţelegere a unor evenimente, nu mai e. Acest text este o tentativă de repunere corectă, în context, a modului în care personalizăm astăzi Rusia şi spaţiul rusesc. În ultimă instanţă, obsesia cu Vladimir Putin este o enormă capcană. Că suntem sau nu suntem conştienţi de asta. 

Un rezultat aşteptat
Rezultatul de aproape 77% și aproape 68% prezenţă de vot obţinut la ultimele alegeri de către președintele Putin era așteptat. Și nu doar din cauza carismei personajului, a „mașinii de propagandă” sau a manipulărilor de acolo, cât, mai ales, din raţiuni strategice. Rușii știu foarte bine că în acest moment se află într-o stare de confruntare cu Vestul, în special cu SUA, și nu era voie – nu era admisibil! – să se transmită vreun semn de slăbiciune. Scorul record e un mesaj: dacă vreţi să vă confruntaţi, suntem pregătiţi. Nu avem fisuri, crize de legitimitate, ruptură mase/elite etc. Nu speculaţi pe acest subiect! 
Deși profund îngrijoraţi și jinduind – de 27 de ani! – la o negociere strategică cu americanii, rușii încă sugerează că joacă tare. Dar știu foarte limpede că dacă poţi să obţii mici victorii în bătălii punctuale cu americanii, un război, de orice fel ar fi acesta fel, nu va fi câștigat de ruși niciodată.
Situaţia nu are darul să (îi) liniștească.


Ce vrea Rusia?
Un singur lucru. Dar enorm. Să fie primită la masa mare a negocierilor. Și când zicem masa mare, trebuie să fie mare. Nici măcar cea europeană nu e suficientă, căci acolo, principalul interlocutor, Germania, nu este putere nucleară, deci nu se ridică la nivelul pretenţiilor Moscovei. 
Aparentul paradox: Federaţia Rusă vrea astăzi să fie tratată ca… URSS! Acesta este sunetul secund și descifrarea faimoasei sentinţe „Prăbușirea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” a lui Vladimir Putin. Regretul nu era atât pentru entitatea respectivă, nici măcar pentru populaţiile lăsate în afara graniţelor – pentru prima dată – ale statului naţional Rusia, cât pentru orgoliul sfâșiat al Moscovei, al scaunului pierdut, al poziţiei de primadonă pe scena lumii (alături de Washington). America a câștigat Războiul Rece, a rămas pe scenă, Rusia a căzut la „și alţii”, în ciuda retoricii caraghioase, frecventată și de către unii europeni, după care lumea, după prăbușirea URSS, ar fi „multipolară”. Nu e. E o lume în care joacă – mai bine sau mai rău – America și… restul lumii. 
Și asta Rusia știe și suferă. Și vrea să revină în vârf, la masă. Și oftează uzitându-se pe furiș, și nu prea, la faimoasă poză a lui Stalin, Churchill și Roosevelt când decideau soarta lumii… 
Și asta e explicaţia, și nu bizarelor trăsături sanguinare ale rușilor, că Stalin este și astăzi apreciat sau „scuzat”, inclusiv în rândul generaţiilor tinere: a făcut Rusia mare, respectată și temută!
Nu asta vor ei și azi?


Putin „E-n toate/ E-n cele ce sunt”
Și Putin a fost și este răspunsul la aceste solicitări. Omul providenţial. Maverick-ul, Superman-ul care înoată, pescuiește, cântă la pian, îmblânzește tigrii siberieni, zboară cu avionul de vânătoare, își imobilizează adversarii pe tatami etc. Asta e explicaţia aproape de fiecare dată. Putin face, Putin drege, Putin este în tot și în toate, Putin gândește, calculează, lovește.
Ideea că un singur om face totul la Moscova e nu doar greșită, dar și periculoasă. Periculoasă, pentru că întreţine iluzii: dacă un om face totul, inclusiv, sau mai ales, relele, atunci în cazul dispariţiei acelui om, inclusiv relele dispar! Să ne străduim deci să înlăturăm de la putere acel om și ceea ce rezultă va fi binele. De aici și abundentele psihologizări la adresa liderului, ce face, ce gândește, ce amante are, cât este de bogat și de potent. Sovietologia de ieri a devenit psihanaliza puterii de azi!
O naivitate. Dincolo de calităţile personale ale liderului, unele incontestabile, mecanismul de decizie al Federaţiei Ruse, mai ales în politica externă, e în altă parte. Și e solid, rodat, instituţionalizat, stratificat, bazat pe hărţi militare. Președintele este un cuptor cu microunde, nu un bucătar. El nu pregătește mâncarea, eventual o încălzește sau o răcește. Mâncarea se prepară în altă parte. Și se prepară temeinic. 
Mecanismul de putere a generat moduri de operare și în momentele în care Putin nu decidea și Rusia era în genunchi, negociind de pe patul de spital cu americanii și europenii extinderea NATO sau UE. Oameni precum Kozyrev și Primakov, în primul rând, au reușit în pofida „anilor răi” să se ridice deasupra vremurilor.
Dosarul „conflictelor îngheţate” nu a fost inventat de către Vladimir Putin, ci de strategii din anii ’90. Ulterior, a fost negociat cu mare succes în… Ucraina de diplomaţi ruși cu experienţa conflictului transnistrean, care au reiterat o chestiune veche de 22 de ani și au aplicat-o în Acordurile de la Minsk. Era, cum am zice azi, o „lecţie învăţată”. Așa cum tot o lecţie învăţată a fost războiul hibrid din Donbas, copiat după cel din Transnistria – pentru prima dată aplicat acolo cu succes. Și aceste acumulări au intrat în sistem, au fost digerate și puse la treabă. 
Nu Putin a negociat Minsk II, ci sistemul de putere. De asta a ieșit bine pentru ruși, iar occidentalii au fost învinși/păcăliţi. Pentru că nu există „un sistem occidental” sau o „diplomaţie” europeană care să ţină dosarele Estului cu aceeași acribie. Rusia este un stat naţional, UE nu este. Iar consecinţa e că astăzi Ucraina a ajuns în situaţia de a respinge cu orice preţ și pe orice cale implementarea Acordului Minsk II care devine pentru Kiev, prin consecinţe, un veritabil diktat
Nu Putin a făcut asta, nici nu avea cum. În Rusia, durata lungă e mai lungă chiar și decât domnia lui Putin…


Nu fiorosul Putin, ci inofensivul Medvedev...
Încă un exemplu, și mai concludent. Un personaj anodin cu alură occidentală, fără conexiuni cu sistemul de putere și siloviki, un avocat îndrăgostit de gadgeturile occidentale și permanent cu un Smart­phone pe care îl butona abil – Dmitri Medvedev, adică – a fost personajul prin care aspiraţia Rusiei a fost cel mai bine ilustrată. Și nu Vladimir Putin! Medvedev a venit în faţa lumii cu o propunere/plan/tentativă de reconfigurare a arhitecturii de securitate euroatlantice (incluzând Rusia) și a propus-o, neoficial, Vestului. Era vorba despre „depășirea” instituţiilor Războiului Rece, OSCE sau NATO și desenarea unei noi structuri globale de securitate. Cu Rusia, alături de SUA și UE, ca dirijori. Aţi înţeles? Adică Roosvelt, Churchill, Stalin în altă coregrafie…
Acordul de la Meseberg (2010), semnat între Cancelarul Merkel și Preșe­dintele Medvedev, era o parte a înţelegerii. Consecinţele erau că, prin formatul de negocieri și consultări Asthon-Lavrov stipulat în acord, Moscova devenea parte a deciziei de securitate și politică externă a UE. 
Nu a ieșit nimic până la urmă. Nici nu avea cum. Dar e un episod extrem de relevant în diplomaţia transatlantică și europeană ce dezvăluia, pentru prima dată explicit, planul mare al rușilor. Care nu s-a schimbat deloc. Și care a fost pentru prima dată, din raţiuni strategice, dezvăluit de Dmitri Medvedev – creat după chipul și asemănarea Vestului. Și ulterior ales cu o mare majoritate. 
Emisarii sistemului sunt de fiecare dată pe măsură.


Rusia nu e ca noi
Un lucru devine din ce în ce mai limpede azi. Rusia nu e ca noi. Că e mai bună, că e mai rea, asta depinde, evident, de geografia evaluărilor. Ei spun că e mai bună, noi, că nu e așa. Și nu e, evident. Dar nu asta e discuţia. Discuţia este că e altfel și că toate teoriile modernizării aplicate acestui spaţiu au eșuat. Au eșuat ele de pe vremea lui Petru cel Mare sau când principalul teoretician al occidentalizării ruse, Piotr Ceaadaev, ajungea la… azilul de nebuni, dar astăzi sunt la fel de evidente. Ideea că Rusia va deveni ca noi dacă va face ca noi s-a dovedit o iluzie. Chiar ideea că Rusia ar putea să facă vreodată ca noi s-a dovedit, retrospectiv, infantilă. La fel și speranţa mult furajată că „noua generaţie” va fi altfel, mai occidentală, mai democrată, mai puţin naţionalist/imperială.  
Rusia e în continuare sfâșiată și frustrată. Datele furnizate de Centrul Ledava ne reamintesc intempestiv că dacă după prăbușirea URSS 22% dintre ruși considerau America un inamic, astăzi procentul este de… 68%. Și prosperitatea a crescut, fie și relativ, expunerea la Vest a fost masivă, au fost burse, călătorii în Occident, alte generaţii au pășit pe scenă. Care generaţii însă, inclusiv „putinienii”, cei născuţi pe vremea lui Putin și care au votat la ultimele alegeri pentru prima dată, căci au făcut 18 ani, sunt, deși conectate 70% la Internet, mult mai conservatoare decât omologii occidentali, tolerante cu istoria rusă și mânate, parcă, de același orgoliu rănit al apartenenţei la o entitate care încă geme după recunoașterea globală pierdută…


Ce va urma?
Tehnic, discuţiile despre noul mandat, succesiune, modul în care se va derula, șansele de reușită etc. vor fi nesfârșite. Până atunci însă, ne așteaptă o confruntare tensionată, în lipsa regulilor care de bine, de rău au caracterizat Războiul Rece. 
Cât va dura? Nu știm. Și nici nu depinde de persoana lui Vladimir Putin. În orice caz, un interval suficient ca America – pace Moscova! – să se convingă că Rusia nu va fi sau nu va deveni o ameninţare pentru hegemonia ei militară și strategică. Și suficient de puţin pentru ca, sub presiunea actuală, o alianţă rusă-chineză să nu se nască.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe