„Partea bună a experienţei noastre tragice este că am asistat la prăbușirea regimului comunist” (Partea a II-a)

Dan Pavel Publicat la: 15-06-2018

După atâţia ani de studiu, care au fost tendinţele pe care le-aţi urmărit sau concluziile trase cu privire la întreaga activitate  informativă făcută de poliţia politică despre PNL? Partidul își încetase activitatea, dar securiștii continuau să îi urmărească pe liberalii de frunte și pe membrii importanţi. Ce îi interesa pe securiști?


Securitatea monitoriza totul, mai ales pe cei care fuseseră arestaţi, familiile lor aflate în libertate, precum și liberalii ori reprezentanţii celorlalte forţe politice aflaţi în străinătate. Cei care au supravieţuit sistemului penitenciar, liberalii și toţi ceilalţi deţinuţi politici au fost urmăriţi ulterior toată viaţa, fie până au murit, fie până a pierit regimul comunist. Este greu de spus până la ce nivel se mergea cu urmărirea: pe lângă vârfurile din partid care erau, să spunem, oamenii din delegaţia permanentă, câteva zeci de persoane, mai erau nenumăraţi foști primari, tineri, din administraţie, din ministere, din judeţe. Aceștia au fost condamnaţi administrativ și erau trimiși „la Canal” (Canalul Dunăre-Marea Neagră). Dacă erai un liberal obișnuit, simplu membru de partid și făceai ceva ori erai doar bănuit, erai urmărit, arestat, trimis la Canal. Și ţărăniștii aveau același regim. 
Coordonatele decimării și eliminării din viaţa publică a liberalilor și ţărăniștilor veneau de la sovietici. Securitatea a preluat direct de la NKVD anumite linii de acţiune, așa că se poate spune că liberalii și ţărăniștii au fost în atenţia organelor represive sovietice și sovietizate de la bun început. Au ieșit recent la iveală documente care arată că în Basarabia și în partea Bucovinei ocupate de sovietici în 1940, toţi primarii liberali și ţărăniști au fost deportaţi în Siberia cu familii cu tot. Multă vreme nu s-a mai știut nimic despre ei. 

Aș vrea să-mi daţi câteva exemple concrete de dosare ale liderilor liberali, în particular din familia dumneavoastră, pe care le-aţi studiat intens. În plus, vă rog să puneţi în evidenţă anumite proceduri tipice ale poliţiei politice, ale Securităţii pentru alcătuirea dosarelor. Multe au fost preluate în parte de la poliţia politică sovietică, altele sunt autohtone.

Activitatea informativă a Securităţii este fascinantă pentru înţelegerea naturii regimului comunist din ţara noastră: ea pune în evidenţă sarcinile pe care regimul le trasa poliţiei politice. De exemplu, cazul lui Dinu Brătianu (Constantin I.C. Brătianu), care a murit în 1950 la închisoarea Sighet; în legătură cu sfârșitul său există mai multe versiuni; la o primă vedere, dosarul său, care cuprinde șapte volume, pare un fel de amalgam, un talmeș-balmeș; el începe din timpul mareșalului Antonescu, cu note ale Siguranţei, iar multe pagini urmăresc întreaga familie; în unele părţi sunt documentate tot felul de detalii lipsite de importanţă, în vreme ce anumite părţi esenţiale lipsesc ori fac parte din arhive care nu au fost încă desecretizate (iar aici mă refer chiar la cazul meu). Dinu Brătianu avea trei fii, Ion (Oni), Constantin (Dinchi) și Dan (acesta din urmă a fost cel de-al doilea soţ al mamei mele, era tatăl meu vitreg). Or, din cei trei fraţi, Constantin (Dinchi), mijlociul, n-a avut nici-un amestec politic. Dar securiștii îl filau pe Dinchi de parcă ar fi reprezentat o ameninţare importantă.

Pentru că era unul dintre Brătieni...

Desigur, era unul dintre Brătieni, însă urmărirea sa era inutilă. La fel era și cu ceilalţi membri ai familiei, o risipă de resurse, însă erau supravegheaţi permanent, oriunde se aflau, chiar dacă era imposibil să comunice. De exemplu, era un dosar oarecum ciudat al lui Gheorghe Brătianu. El avea domiciliu forţat, acasă la el.  Era filat zi de zi. Iar  în fiecare zi era o notă detaliată a Securităţii cu ce făcea Gheorghe Brătianu, la ce oră s-a sculat, la ce oră s-a culcat. Constantin Bebe  Brătianu, fost secretar general al partidului, care era închis în penitenciar, se afla sub supraveghere permanentă. Era în celulă cu el un om,  pus acolo doar ca să dea informaţii despre el. Dintre cei trei fii ai lui Dinu Brătianu, Dan C. Brătianu are un dosar mult mai amplu. Dar nu am reușit să îl consult vreodată complet, pentru că se mai păstrează încă arhive departe de public.

Cine mai ţine dosare departe de public?

Serviciul de Informaţii Externe (fostul DIE – Direcţia de Informaţii Externe). Și este uimitor, pentru că fac asta chiar și pentru persoane decedate, ale căror dosare nu au apărut. Chiar și când este vorba despre oameni care nu au activat în străinătate împotriva regimului, dar care erau urmăriţi și nu se găsesc dosarele lor. Există un pretext că ar afecta siguranţa naţională. Eu am discutat odată cu domnul Meleș­canu, tot din PNL, care era director al SIE, și a zis „Dah, să vedem…”, a fost evaziv, nu a spus nimic foarte clar. În mod curios, am constatat, de exemplu, că eu nu am dosar SIE, deși am stat în Occident douăzeci de ani și am activat intens împotriva regimului comunist din ţară, iar acţiunile la care am participat au fost monitorizate atent. Nici alte persoane aflate în aceeași situaţie nu au reușit să găsească nimic în arhive. 

De ce includea Securitatea în dosarele sale despre politicieni an­tico­muniști părţi din dosarele făcute în vechiul regim de către Siguranţă?

Cele mai multe dintre dosarele de la Securitate ale deţinuţilor politici începeau cu anumite părţi din notele Siguranţei. În cazul lui Dinu Brătianu, urmărirea cuprindea toate contactele pe care le avusese în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De pildă, după ce în 12 noiembrie 1942 forţele anglo-americane au debarcat în Africa de Nord, o notă a Siguranţei relatează o întâlnire din 14 noiembrie 1942: „Domnul Iuliu Maniu a venit invitat la un ceai la Domnul Dinu Brătianu, unde a spus – «Trebuie să scoatem România din acest război sângeros, pentru că nu poate aduce decât daune ţării și să răsturnăm actuala conducere!»” (adică pe Antonescu). Se vorbea despre necesitatea de a lua legătura cu aliaţii, cu americanii și britanicii, despre scoaterea României din alianţa cu Germania lui Hitler. Peste câteva zile, săptămâni, alte note ale Siguranţei. Aici, sigur, cineva a relatat la Siguranţă treaba asta, ce i-a zis Maniu lui Brătianu. Deci Siguranţa știa ce făceau, dar i-a lăsat în pace. Dar aceste note au fost preluate de Securitate complet răstălmăcite și băgate apoi în instrumentarea unor dosare împotriva lor, pe baza cărora au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, fiind acuzaţi de trădare de ţară, colaborare cu o putere străină, cu servicii secrete străine. Marii noștri politicieni voiau să salveze ceea ce se mai putea salva, să apropie România de aliaţi, să o scoată din alianţa cu Germania nazistă, dar apoi au fost acuzaţi de contrariul.
Din selecţia de informaţii și dosare secrete ale Siguranţei făcută de Securitate am făcut și anumite deducţii privind istoria noastră… Anumite secţiuni din dosarele PNL se refereau la PNŢ din timpul războiului. La un moment dat, serviciile engleze i-au cerut lui Iuliu Maniu să caute modalităţi de a opri fluxul de petrol care pleca din România către Germania. Maniu a răspuns: „Domnilor, nu mă ocup eu cu asta, vorbiţi cu Madgearu!” Iar ulterior, în noiembrie 1940, Virgil Madgearu a fost asasinat de către legionari. De unde trag eu concluzia ca serviciile de informaţii germane au aflat de aceste contacte și i-au pus pe legionari să-l asasineze pe Virgil Madgearu.

S-a descoperit vreo dovadă în acest sens?

Nu s-a descoperit nimic în arhive, dar este o ipoteză. Una interesantă.

Am să mă refer acum la anumite aspecte în legătură cu care acum câţiva ani vă abţineaţi să vorbiţi. Deși bănuiesc o parte din răspuns, niște cazuri au căpătat notorietate (datorită unor verdicte în legătură cu arhiva de la CNSAS), vă întreb: care sunt cele mai șocante părţi pe care le-aţi descoperit în arhivele Securităţii privind PNL? 

Am făcut incidental anumite descoperiri oarecum surprinzătoare, deși despre anumite persoane existau bănuieli de multă vreme. Este vorba despre dosarele unor informatori libe­rali din arhivele Securităţii. Ar trebui făcută însă o precizare: dosarele de informatori acoperă tot spectrul politic și pe cel apolitic. Acum avem acces mai mult la dosarele membrilor partidelor istorice, să nu uităm că datorită unor hotărâri ale Comitetului Executiv al PCR între 1971 și 1979 au fost distruse peste un sfert de milion de dosare ale membrilor PCR informatori ai Securităţii. Au rămas însă în arhive dosarele informatorilor proveniţi din partidele istorice, legionari, alte categorii. Am să vă dau câteva exemple „liberale”, fără a da nume. Situaţiile sunt extrem de diverse. Destule cazuri au fost legate de perioada anchetei, fiind obţinute sub tortură, bătaie, acestea nu se iau în considerare. Alte cazuri nu erau legate de anchete. De pildă, un fost secretar general al tineretului liberal a fost condamnat la detenţie, iar înainte să fie eliberat probabil s-a făcut presiune ca să devină colaborator. Iar omul a făcut exces de zel, dând cele mai ample detalii despre situaţia altor liberali. Eu îl găseam în toate dosarele liberale cu numele conspirativ. Doamne, mă întrebam, cine o fi ăsta? Până la urmă am găsit și dosarul lui, iar pe copertă numele lui conspirativ era trecut mare, iar numele lui adevărat era scris mic. După ce ani de zile a dat la greu informaţii, la un moment dat am găsit la dosar scrisoarea adresată ofiţerului cu care avea de-a face, prin care cerea să fie scos din munca informativă: că e bolnav și nu mai poate să lucreze din cauza bolii, că s-a recăsătorit cu o persoană mai tânără și că are și un copil de care trebuia să se ocupe, deci nu mai avea timp de denunţuri. Atunci, ofiţerul propune să-l retragă. După câţiva ani, găsesc o scrisoare de la el către Securitate: a mai crescut copilul,  acum pot să reiau munca.

Serios, el s-a oferit? Puteţi să-i spuneţi numele?

Încă nu.

Probabil că mai e în viaţă…

Nu mai e în viaţă, dar are o familie. Un alt exemplu: un alt liberal deţinut politic a fost șantajat prin tot felul de mijloace. După ce a fost eliberat, el trebuia să furnizeze informaţii, dar mereu prezenta scuze, iar securiștii erau furioși, ba spunea că nu îi găsește pe cei care trebuiau urmăriţi, ba se îmbolnăvea. Iar Securitatea l-a abandonat pentru că era răuvoitor și nu se putea pune bază pe el. Așa că racolarea a fost inutilă. Într-un alt caz, un liberal care avea multe probleme de familie (îi născuse nevasta, nu avea serviciu, până la urmă și-a găsit ceva cu mare greutate), mai fusese arestat și anchetat, se făcuseră presiuni asupra lui; el a refuzat categoric să sprijine „organele”. Securiștii i-au spus: „Dacă refuzi în continuare să colaborezi, te vom da afară din servici, există legea vagabondajului, nu vei mai putea să-ţi întreţii familia”. Iar omul a acceptat. Dar cum? Dădea lucruri total irelevante. Până la urmă, securiștii au cedat: spuneau că omul ăsta e nesincer, neserios, dă informaţii în bătaie de joc, îl abandonăm. 

Spuneaţi despre Dan Brătianu, la fel precum ceilalţi din familie, că era tot timpul în vizorul poliţiei politice. Era luat la întrebări, era chemat la anchete? Și cum se repercuta aceasta asupra dumneavoastră personal, ca fiu adoptiv? Dar asupra prietenilor, colegilor, diferitelor anturaje din care făceaţi parte? Aţi fost luat la întrebări, aţi fost în anchete? Din câte am citit și mi-au povestit foști deţinuţi politici ori oameni care au fost luaţi la întrebări ori anchetaţi de Securitate, erai obligat să răspunzi dacă te chemau „autorităţile”. Dacă nu răspundeai, încălcai legea.

Și Dan Brătianu, și eu am fost de nenumărate ori luaţi la întrebări, în anchete, am fost reţinuţi, arestaţi, de multe ori degeaba, alteori justificat, din perspectiva lor. Să vă dau un exemplu: la un moment dat, vine un tînăr liberal la mine, care fusese prins ori suspectat cu ceva și-mi spune: 
„M-au agăţat, iar ca să scap trebuie să dau relaţii despre tine și despre Dan Brătianu. Dar eu nu-l cunosc pe Dan Brătianu. Am spus că numai prin tine pot afla despre Dan Brătianu. 
Și-acum, ce să fac?” Păi, zic, bine, hai la Dan. Am mers la Dan Brătianu cu el, i-am spus despre ce este vorba și el a zis să-i dăm băiatului ce are nevoie și i-am povestit niște chestii așa, edulcorate. Cum spun francezii eau de rose. Pe urmă, îmi spune Dan: „Vezi, dacă te mai întreabă colegul tău, nu-l mai aduce la mine! Îţi spun eu ce să spui”. 

Cred că asta era o muncă de tip contrainformaţii? Totuși, trebuie să ai o inteligenţă ieșită din comun ca să faci asta într-un regim totalitar și cu atâtea riscuri. Și o mare stăpânire de sine.

Absolut. Dan mi-a spus: „Ascultă, ne vor lua și pe noi la întrebări. Când va veni rândul tău, trebuie să fii pregătit. Și să vedem ce-i interesează, despre cine îi interesează și cum, iar noi îi intoxicăm”. Pentru că eram extrem de tânăr, credeau că voi ceda repede, așa că securiștii au făcut presiuni foarte mari asupra mea, așa cum anticipase Dan.  Eram chemat la securitate, cu diferite pretexte: „Ai fost la un ceai, cine mai era acolo?” Știam că la ceaiul ăla erau oameni care au dat ceva, cel puţin trei-patru, deci nu puteam să mint. Spuneam: erau dintre cei pe care îi cunosc cutare, cutare, cutare. Mă întrebau însă și de alţii. Răspundeam: „despre alţii nu știu, nu-i cunosc. Nu s-a discutat politică, oamenii nu se cunoșteau”. Și nimic. Zero informaţii. După mai multe asemenea întrevederi neproductive, la un moment dat, un locotenent colonel de securitate mi-a trimis pur și simplu convocare scrisă. M-a acuzat că am discuţii dușmănoase, atitudine dușmănoasă.  Am negat. Văzând că nu merge cu acea abordare, pe urmă îmi spune : „Da, că ne gândim noi să refacem cumva Partidul Liberal”. Nu am răspuns la provocări. 
La un moment dat, când era Criza Cubaneză, criza rachetelor, a venit un tip, eram pe șantier, în construcţii, la Institutul Pasteur, unde eram diriginte de șantier, lucram în construcţii atunci, a venit un tip și m-a luat cu mașina să mă ducă să avem o discuţie,  în Cișmigiu. Zice: „Ce crezi că vor face americanii?” „Domne, întrebaţi-i pe americani, nu pe mine. După părerea mea, americanii din punct de vedere politic sunt niște idioţi și nu vor face nimic. Deși au bază militară în Cuba, nu fac nimic!” „Nu?”, „Nu”. „Bine, la revedere”. A doua zi telefon la serviciu. Eu veneam, acolo era capătul Bucureștiului, mergeam în fiecare zi la diverse foruri unde aveam treabă. Zice: „Când vii, ne întâlnim tot la platanul din Cișmigiu”. La platan, ne-am întâlnit o săptămână întreagă, ca să mă întrebe „Ce fac americanii?”. Eu dădeam același răspuns: „Nimic”. 

Hai să încercăm să înţelegem logica lor. Ei ce se gândeau? Și nu mă refer doar la nivelul Securităţii sau al conducerii comuniste din ţara noastră, ci la nivelul întregului sistem comunist de tip sovietic. Pare că erau nesiguri în legătură cu rămânerea la guvernare; pare că sovieticii și subordonaţii lor securiști încă se temeau de SUA, de posibilitatea reversibilităţii istoriei. Poate că întrebau din om în om, pe liberali, pe ţărăniști și pe alţii ca să vadă dacă nu cumva aceștia cunoșteau niște intenţii ale americanilor sau occidentalilor de a da istoria înapoi, de a recupera statele devenite satelit. Se temeau că PNL va reveni la putere? Se temeau sau bănuiau că diferiţi membri ai PNL au conexiuni cu americanii?

Bănuiau ceva. Eu am avut o conexiune cu americanii, așa că am fost arestat. Era prin 1945-1946, când americanii din Comisia Aliată de Control și-au dat seama că erau mai mulţi ruși decât ar fi trebuit în ţară. Și-au dat seama că erau mai multe trupe sovietice în România decât prevedea Convenţia de armistiţiu. Se întrebau, cum facem să ne dăm seama? S-au gândit că toate au un cod, unităţile militare, armele, mașinile. Și atunci au cerut numere de înmatriculare ale mașinilor sovietice. Iar noi am furnizat numere de mașini pentru americani, printr-o reţea din care făcea parte un prieten liberal, care mi-a devenit ulterior cumnat; era amestecată și mama lui, iar cumva amestecată era și Maria Tănase. Și am fost arestaţi toţi trei, mama lui, eu și prietenul ăsta al meu. Am fost acuzaţi de crimă de înaltă trădare. Pe urmă, a intervenit așa o destindere pe plan internaţional, spiritul Genevei, și s-a schimbat calificarea faptei într-un articol din codul penal care a fost abrogat și prescris. Și am fost puși în libertate. Nici condamnaţi, nici achitaţi. Puși în libertate.
La întrebările mai generale nu știu ce să răspund. Erau destule lucruri pe care sovieticii și complicii lor, comuniștii români, le făceau și erau ilogice, finalmente. La un moment dat, după ce m-au tot chemat aiurea,  le-am zis: „Domne, nu mai vin, fac greva vorbirii. Ce o să-mi faceţi?” Am trăit într-o lume absurdă, am trăit într-un coșmar mulţi ani, tot mai insuportabili. Până la urmă, după atâtea chinuri, am reușit să emigrez. 

Înainte de a încheia, o întrebare delicată: aţi fost fondatorul și directorul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. La un moment dat, în 2009, aţi fost înlăturat complet din fruntea INMER, la fel precum Marius Oprea, care fondase Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Care au fost motivaţiile celor care au pus la cale, era un atac la persoană sau un act de uzurpare instituţională?

Culmea este că s-a fondat INMER când la putere se afla Partidul Social Democrat, dar după realegerea lui Traian Băsescu ca președinte și nominalizarea lui Emil Boc ca prim-ministru. Din decizia lui Emil Boc, INMER a fost comasat cu IICR condus de Marius Oprea, apoi ne-a dat afară pe amândoi…

Așa cum spuneam la început, aș vrea să faceţi o evaluare instituţională a CNSAS, din perspectivă personală. Ce a reușit să facă această instituţie de la înfiinţare și până în prezent? Ne-a ajutat să înţelegem mai bine regimul comunist și poliţia sa politică? Ce ar trebui să mai facă?

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reprezintă cea de-a treia mare arhivă a unei poliţii politice comuniste din Europa. Mai precis, deţine 25 de km liniari de dosare, cu un buget de aproximativ 3,5 milioane de euro. Germania are 111 km cu 90 de milioane de euro ca buget, iar Polonia 87 km cu un buget de 50 milioane euro. Personalul său este extrem de scăzut ca număr, 257 de persoane, faţă de Germania cu 1 700 persoane și Polonia cu 2 157 de persoane. CNSAS este condus de un Colegiu compus din 11 membri propuși de partidele parlamentare proporţional cu numărul de parlamentari ai partidului respectiv. Actualmente, Colegiul este compus din șase membri delegaţi de PSD, doi de la PNL, unul USR, unul UDMR, unul Administraţia Prezidenţială. De menţionat că odată votaţi de Parlament, toţi aceștia au interdicţia legală de mai avea vreo activitate legală. 
Misiunea CNSAS este să verifice apartenenţa anumitor categorii de persoane publice la fosta Securitate sau colaborarea lor cu poliţia politică, de la președintele ţării la toate persoanele din administraţia publică, precum și a foștilor revoluţionari sau a altor componenţi ai unor organisme publice, private, ca și a tuturor candidaţilor pentru diferitele posturi din administraţie.
Dacă este vorba de colaborarea sau apartenenţa la fosta Securitate ca așa-zis „lucrător”, documentaţia este transmisă în instanţa de judecată, în speţă la Curtea de Apel. Până în prezent, de la înfiinţarea CNSAS, zdrobitoarea majoritate a dosarelor trimise în instanţă au fost acceptate în proporţie de peste 90%. 
În ședinţele colegiului sunt discutate și acreditările pentru persoanele care doresc să cerceteze arhivele Securităţii. Alte acţiuni dezbătute sunt în afară de sprijinirea activităţilor de cercetare, dar în principal accesul persoanelor îndreptăţite la propriul dosar și deconspirarea foștilor informatori ai Securităţii. 
CNSAS colaborează în cercetare cu istorică cu o serie de instituţii din ţară a căror activitate poate fi completată de sursele acestei instituţii. Astfel sunt organizate și colaborarea, spre exemplu, cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Facultatea de Istorie din București, Institutul de Investigare a crimelor comunismului și a exilului românesc, Fundaţia „Konrad Adenauer”. Au fost de asemenea or­­ga­nizate expoziţii care ilustrau acţiunile fostei Securităţi, conferinţe cu tematică specifică. În cadrul CNSAS, cercetătorii acestuia au publicat o serie de volume cu specificul institutului, au editat Caietele CNSAS care cuprind articole și studii rezultate din cercetarea arhivelor proprii. CNSAS mai face parte din reţeaua europeană care cuprinde instituţii similare europene din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, iar cu statut de observator, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia și Albania.

Care sunt unele dintre lecţiile pe care ar trebui să le învăţăm după aceste experienţe limită prin care au trecut o parte dintre cei care au trăit în comunism și au asistat la prăbușirea acestuia? Ce ar trebui să învăţăm cu toţi, indiferent că am trăit sau nu în comunism? Ce satisfacţii și insatisfacţii aveţi?

Partea bună a experienţei noastre istorice tragice este că deși am asistat la instaurarea și consolidarea regimului criminal comunist, iar după ce decenii propaganda ne-a intoxicat cu tezele privind inevitabilitatea comunismului pe plan mondial, am asistat la falimentul și prăbușirea acestui regim abominabil. Am avut această satisfacţie și cred că toţi cei care au trăit-o ar trebui să o aprecieze. Nu am trăit însă experienţa unui proces al comunismului în care să ne ocupăm de înţelegerea responsabilităţilor (pe scară ierarhică) a celor care au ordonat, comis, executat și colaborat la crime împotriva umanităţii, la distrugerea acestei naţiuni și a indivizilor. Trebuia să se facă dreptate măcar din punct de vedere simbolic. În ceea ce privește Partidul Naţional Liberal, am avut satisfacţia de a fi martor la reușita supravieţuirii în timpul comunismului, iar apoi a renașterii sale. A dat de câteva ori semne că va reveni la statura sa de partid făuritor de istorie pozitivă.
După atâtea experimente tragice, noi, românii, trebuie să ne asumăm istoria reală așa cum a fost ea, cu bune și rele, să nu mai cedăm tentativelor de mitologizare a trecutului. Prea mulţi dintre cei care nu au trăit în comunism și/sau care au trăit în acel regim, dar nu au avut niciodată de suferit, pe care nu i-a luat nimeni niciodată la întrebări, care n-au făcut o oră de arest sau închisoare, care nu au fost șantajaţi, torturaţi, încearcă azi să fie justiţiari. Eu nu am această pretenţie de a fi un justiţiar. Mi se pare imorală. Cum spunea cineva, nu le poţi pretinde altora de a fi eroi, ci numai ţie însuţi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe