Dumitru Verdianu –Estul Vestului

Maria Bilaşevschi Publicat la: 15-06-2018

Conjugându-și experiențele curatoriale, Muzeul Național de Artă al Moldovei și Muzeul de Artă din Iași au adus în fața publicului creația unui sculptor, Dumitru Verdianu, puțin cunoscut în spațiul românesc, dar a cărui evoluție scrisă în piatră se traduce într-o pagină de istorie vie, ce animă cele mai cosmopolite spații ale culturii europene. Născut în 1954, în Ungheni, Republica Moldova, Dumitru Verdianu a absolvit cursurile Academiei de Arte Frumoase, Sankt Petersburg, Rusia și masteratul la Academia de Arte Plastice din Viena, clasa profesorului Michelangelo Pistoletto, reprezentant de marcă al curentului Arte Povera.

Cu lucrări realizate atât în Sankt Petersburg, la Viena, dar și la Ungheni, expoziţia de la Chișinău și Iași s-a dovedit a fi o punte credibilă între experienţe și stiluri, confirmând că dezvoltarea unui vocabular sculptural intim este un proces complex și versatil. Acesta a inclus folosirea unei game extinse de materiale și o sensibilitate deosebită faţă de calităţile intrinseci ale acestora. În fiecare lucrare, fie bronz, lemn sau marmură, se observă o necontenită cercetare a „absenţei” în „prezenţă”, pentru a oferi formelor o perspectivă vastă.


Verticalitate solemnă, cu trimiteri la mit şi arhetip
Deși cu fiecare sculptură artistul pătrunde în lumea misterelor universale, for­mele rezultate sunt indicii ale clarităţii ce cultivă, la rândul lor, o verticalitate solemnă cu trimiteri la mit și arhetip. Exprimarea intuitivă, metaforică, ce-și acordă răgaz pentru a porni cu elan, forţă, sensibilitate, probează faptul că Dumitru Verdianu a asimilat în modul cel mai intim lec­ţia de simplitate clasică, de grandioasă sobrietate statuară și cea de experiment dezlănţuit din primele două. Siguranţa ges­tului a fost obţinută printr-un travaliu intens și îndelungat, modelarea corectă a anatomiei obiectului, intensificarea expresivităţii materiei și a formei prin modelaj și cioplire, simplificarea formei prin șlefuire, stilizarea într-un dublu sens, a acţiunii externe a agenţilor naturali, precum în cazul lucrărilor de for public, mângâind suprafaţa și temperând accidentele și cel al acţiunii unei logici interne, de rigoare geometrică, ce guvernează structura obiectului.
Evoluţia formelor în stilistica sculptorului Verdianu decurge în conformitate cu un parcurs logic, pendulând între doi an­tagoniști: marele realism și marea abstracţie. Formele ce transpun realul, cu mul­tiplele sale aspecte, primesc semnificaţii simbolice, semnificaţii cu care sunt învestite prin însăși structura compoziţională. În schimb, formele abstracte, realizate din juxtapuneri de materiale, fără subordonări academiste sau precipitări senzaţionale sunt mai puţin ermetice și dovedesc existenţa unor relaţii tainice (În­toarcerea fiului rătăcitor, Yin și Yang, Armonie, Doi). Sculptorul nu are nevoie să creeze iluzii deoarece ce-a de-a treia di­men­siune este în materialul său; și așa este și lumina ce o înconjoară, pe care o sim­ţi înainte de a fi conștient de formă și de sensul acesteia. În cazul lucrărilor abstracte, se simte o anumită geometrie a for­mei, dar în ciuda acestei sintaxe, să-i spunem, prestabilită în ochiul privitorului, este păstrat un sentiment al vitalului, al naturii profunde.  


Artistul îşi trage seva din moştenirea ancestrală a acestui spaţiu
Ca și în cazul predecesorilor, faţă de care Verdianu nu este un postmodern, ci un continuator cu viziune, îmbrăţișarea referinţelor mitologice sau ancestrale s-a făcut în direcţia susţinerii întregului unit. Un întreg sculptural autonom ce deschide lucrării posibilitatea de a locui într-un mod autentic, nu ca un obiect văzut în spaţiu, ci ca o lucrare sculpturală ce colonizează un spaţiu și îl contextualizează ori chiar definește. În această direcţie sunt proiectate lucrările monumentale Strigătul (Austria), Balanţa (Ungheni), Yin și Yang (Ungheni) ori monumentul închinat luptei împotriva discriminării și a războiului. Motivul dualităţii, al polarităţilor, crește prin intermediul simbolurilor contrare, care, plasate în exterior, în spaţiul înconjurat de lumina naturală, duc la o liniște și la o pace în progresul privirii. 
În ceea ce privește sculptura figurativă, sculptorul intervine asupra formei umane, dar nu în sensul exagerării excesive a fizicului, ci lăsând calitatea pietrei să spună ea însăși ceva despre greutatea și forţa proprie, căutând, de asemenea, să însufleţească elemente în atitudinea și structura corpului, elemente care vor sugera în același timp mișcările primare ale naturii. Sculptorul Dumitru Verdianu arată un interes fundamental pentru formă și material și revine asupra întregii tradiţii antropomorfe, reprezentative a Greciei clasice și a Renașterii italiene, prin succesive epurări ale descriptivului, optând pentru o viziune globală, ce facilitează înţelegerea operei sale într-o directă echivalare simbolică, vocaţia individului fiind cu predilecţie o vocaţie a universalităţii. 
În bronz sau marmură, Dumitru Verdianu preferă curbele lente și ondulate, suprafeţele fluide, formele ce par a crește din socluri precum ferigile graţioase. Roţile sale cu spiţele-raze și viaţa ce se învârte circular în jurul lor, cu începutul și sfârșitul ei, amintesc de perfecţiunea întregului, de puterea regenerării. Revenind la arhetip, există certitudinea că artistul își trage seva din moștenirea ancestrală ce a binecuvântat acest spaţiu, din melanjul datinilor și credinţelor. 


Un Pygmalion modern
Arta lui Dumitru Verdianu depășește conceptele, iar secţiunile, cizelările, dezvăluie „limbajul” pietrei sau lemnului fiindcă pentru acesta sculptura este un teritoriu al căutărilor și descoperirilor, și nu cel al unui artizanat tehnic. De aceea vom observa, pe de o parte, însemne cu încărcătură arhetipală (trecerea, ascensiunea, liantul teluric-celest), pe de alta, modificări asupra structurii naturale în sensul contrarierii acesteia. Îmbinarea lemnului – de o rezistenţă organică – cu bronzul docil și marmura rece, pentru a crea naraţiuni, surprinde nu atât prin posibilitatea alăturării materialelor, ci prin expresivitatea ansamblului, prin ceea ce evocă. Omagiul adus Mamei Aniuţa însumează prin doar trei materiale: bronzul ce trimite nu doar la obiectul reprezentat, ci la întregul simbolism cromatic din care reţinem preţiozitatea indispensabilă, robusteţea lemnului-suport și piatra rece, eternă prin simplitatea structurii, întreaga chintesenţă a omului arhaic ramificată până astăzi în fiecare dintre noi.
Sculptorul tratează forma umană cu un grad ridicat de libertate. Îmbrăţișarea copilului de către mama protectivă este simplificată, dar, în același timp, accentuată, astfel că piatra prezintă această relaţie elementară cu emoţia ritmului și fluxului de formă, din care răzbate o ex­tra ordi­nară putere de sugestie, învestirea lucrării cu valoarea sacră a iubirii materne. Un Pygmalion modern, Dumitru Verdianu îndrăgește frumuseţea lucrărilor sale, de unde uneori și tentaţia idealizării ce imprimă realului acea notă de lirism în portrete, busturi sau reprezentările păsărilor. Însă sculptorul articulează deliberat și comentarii filosofice, pornind de la himerele lui Cervantes la dramele contemporaneităţii (Revoluţia, Îngerul căzut) și din nou în trecutul arhaic al umanului. Nu este de ignorat nici potenţialul expresiv al culorii, fie naturală (a pietrei, a lemnului), fie obţinută prin prelucrarea materialului (bronzul), fie ingenios adăugată. 
Dumitru Verdianu articulează o operă cu o puternică identitate în spaţiul european și nu numai. Artistul reușește să îmbine în făptura și creaţia sa cele mai autentice valenţe ale tradiţiei românești cu o intuiţie, vivacitate și inteligenţă aparte, la care se adaugă o vastă capacitate de filtrare a culturii artistice, spre dăinuirea prin artă a limbajului său autentic, peren prin volum, nealterat prin simţire. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe