Metamorfozele Singurătăţii

Adina Scutelnicu Publicat la: 15-06-2018

Gheorghe Vîrtosu s-a născut în 1968 în Republica Moldova și trăiește o viață tumultuoasă, după ce a oscilat dramatic între eșec și succes. La 15 ani a început să-și facă drum de unul singur prin viață, părăsind lumea idilică a copilăriei pentru cea de elev „la oraș” și apoi de militar de carieră în armata sovietică. De-a lungul acestui periplu a acumulat frustrare și furie mai mult decât bunăstare și liniște; după căderea Cortinei de fier a plecat pur și simplu în lume, ca mulți alți pribegi ai Europei de Est, stabilindu-se din 1992 în Londra. L-am cunoscut acum câțiva ani, ca autor al unei colecții neobișnuite de cărți dedicate și copiilor, și părinților, cu un titlu care mi-a sunat ciudat – O inimă de Broscuță. Am fost și mai surprinsă când am aflat că numărul total al acestor volume va trece de 80 și că lucrările care au fost publicate au fost deja traduse în zece limbi străine. Autorul acestei serii-fluviu, Gheorghe Vîrtosu, se declară un om al cărui reper esențial este simplitatea și a cărui muză, atât în literatură, cât și în domeniul plastic, este Singurătatea. Și nu orice fel de singurătate, ci izolarea completă, și folosesc aici cel mai propriu sens al cuvântului. Carantina socială i-a fost impusă în scop preventiv, în timpul unei investigații declanșate în urma unei acuzații de fraudă. În prima perioadă a izolării a scris două romane, după care autorul, mi-a mărturisit, a constatat că efectiv nu putea să mai scrie. Și fiindcă nu a terminat ce a avut de spus, a translat, pur și simplu, cuvintele în imagini, canalizându-și furia și emoțiile negative într-un soi de pozitivism plastic. Cele câteva mii de schițe au devenit ulterior picturi care spun povestea unui Quasimodo îndrăgostit, a lui Zainab bint Muhammad, fiica cea mare a profetului, a judecății lui Iisus, dar și a unor travestiți sau a mariajului unor lesbiene. Contestate sau agreate, lucrările lui Gheorghe Vîrtosu au început să intre în colecții private, dar și în galeria virtuală a prestigioasei Saatchi Art. Lucrările sale pot fi văzute și pe www.virtosuart.com.

„Cel mai important reper al vieţii mele este simplitatea. Tot ce iese din perimetrul simplităţii aduce nefericire. Ce m-a condus spre acest jalon existenţial? Poate legătura puternică avută cu mama, al cărei curaj, pe care mi l-a insuflat, m-a ajutat să-mi înving fricile din primii ani de viaţă și să-mi iau de timpuriu propriile decizii. Poate contactul dur cu străinătatea, care însă m-a ghidat spre cel care sunt acum. Poate fiecare succes sau fiecare eșec pe care le-am trăit și mi le-am asumat. Poate îmblânzirea singurătăţii”, mi-a povestit autorul Inimii de broscuţă.


Personaje complexe şi contradictorii într-un spaţiu vibrant
Izolarea, singurătatea sunt dincolo de orice dubiu laitmotivele picturilor lui Gheorghe Vîrtosu. „Poate părea surprinzător, dar această singurătate m-a ajutat să mă (re)descopăr și mai ales să pot coordona ca timpul să se scurgă în favoarea mea în orice condiţii, exact ca atunci când te poţi bucura permanent de libertate și de un cerc de prieteni. Toate greutăţile cu care m-am confruntat sub nenumăratele lor faţete pe tot parcursul vieţii nu au făcut decât să-mi șlefuiască iubirea de frumos, pe care am simţit-o constant, toată viaţa mea, până la cele mai mici detalii. Așa se face că acea formă primară de talent nativ, de care sunt absolut conștient, a înflorit peste ani. Trebuie să spun însă că mi-am cultivat atent aceste hobby-uri, le întreţin și am grijă să mi le pot dezvolta în permanenţă”, specifică artistul. 
În lucrările lui, personaje vag figurative, bine determinate spaţial, rătăcesc într-un univers gol, dar agitat din punct de vedere cromatic. Indiferent dacă este reprezentată de o pisică egipteană solitară sau de o vedetă (din lumea politică, religioasă ori a show-business-ului), figura cen­trală a lucrării se află într-un spaţiu gol, deseori întunecat, dar extrem de vibrant. Cu toate acestea, autorul a ţinut să sublinieze că eroii și eroinele picturilor sale nu sunt izolaţi decât fizic, lumea lor spirituală și mentală debordând de creativitate, de dinamism și culoare. Fiecare dintre acestea ilustrează un interior contorsionat și ambiguu, derutant uneori, caracterizat de contraste, dar și de sensibile alăturări cromatice. Linia personajelor, la limita figurativului cu abstractul, uneori deformată caricatural, este hotărâtă, viscerală, dar are întorsături neaș­teptate, baleiază sinusoidal între sus și jos, între pozitiv și negativ, între cald și rece, între dragoste și ură. Detestă însă ideea de linie, fiindcă își consideră personajele ca fiind spirite libere, interdimensionale, pe care linia le poate cumva îngrădi, le poate limita, le poate forţa să intre într-un spaţiu determinat. „Personajele sunt cele care decid dacă privitorul poate pătrunde sau nu în lumea lor. Dacă ești ales, te vor proteja așa cum protejează și integritatea. Ele redau cea mai profundă formă a expresivităţii umane, descriind experienţe estetice fundamentate pe cunoștinţe, percepţie, imaginaţie, intuiţie și exer­­ciţiu”, explică artistul. „Și culoarea?”, îl întreb. „Culoarea nu face decât să redea intensitatea acestora”. Într-adevăr, paleta lui Gheorghe Vîrtosu este surprinzătoare. Închide culori tari și contraste izbitoare în contururi feminine, sinuoase, pe care le integrează în acel gol absolut. „Temele lucrărilor mele sunt și poetice, și feroce. De aici vine cromatica la care faceţi referire. Arta este pentru mine o formă inedită prin care reacţionez, prin care protestez împotriva nenumăratelor for­me de nedreptate și de strâmbătate a lumii. Pe mine mă ajută să ilustrez greutăţi de neimaginat pentru un om într-o formă elegantă de exprimare, redirecţionându-mi orice reacţiune spre realizarea picturilor pe care le fac. Lucrând continuu, reușesc să înfrâng orice fel de anxietate, de furie sau frustrare, canalizându-mi ener­gia spre astfel de proiecte care îmi aduc bucurii și satisfacţii”, explică acesta.
Pictează sub impulsul unor idei-revelaţii apărute ca niște scântei imposibil de controlat, care aprind o întreagă serie de acţiuni ulterioare. Recunoaște că în demersul artistic se produc schimbări, mai ales în privinţa dimensiunilor și a culorilor folosite, dar susţine că acea scânteie, ca moment de inspiraţie, este cea care decide cum va arăta lucrarea. Lucrează atemporal, în afara oricăror canoane, reguli, norme. Nu se afiliază nici unui stil; lucrează liber, sub impulsul suferinţei, sperând că mesajul său va fi perceput drept unul optimist – o luptă nu trebuie abandonată niciodată! „Jertfa este firească atunci când vine vorba despre a crea ceva unic, ceva grandios”, precizează Gheorghe Vîrtosu. 


O tablă de şah doar cu regi şi regine
„Sunt foarte empatic. Mă afectează într-un mod incredibil suferinţa descoperită în jur. Tot ceea ce m-a afectat, dar la care nu am putut să reacţionez în alt mod, a fost redat în picturile mele. Mă refer la evenimentele globale, care au fost menite să cutremure întreaga lume – așa-zisele „revoluţii scli­pitoare din mileniile al doilea și al treilea, pe care le consider nedemne de civilizaţia contemporană”, explică artistul contrastele din interiorul personajelor sale. 
Ca ilustrare a modului în care evenimentele din contemporaneitate îi afectează viziunea plastică, acesta mi-a oferit exemplul morţii conducătorului Libiei, Muammar al-Gaddafi. „M-a afectat profund, deși am în spate o pregătire militară temeinică și nu este vorba despre frică. Nu am agreat niciodată politica pe care a dezvoltat-o. Faptele sale sunt, indiscutabil, abominabile. Dar am fost răscolit de modul în care s-a manifestat nivelul nostru de conștiinţă în raport de acest caz și de felul în care am reacţionat faţă de micimea aspectului estetic al acestor acţiuni. Gaddafi a fost «o creaţie» a întregii societăţi umane, nu doar a Libiei, creaţie pe care nu și-a asumat-o nimeni la final. Despre consecinţele barbare ale unor asemenea acţiuni voiam să menţionez.”
Una dintre caracteristicile lucrărilor pe care le semnează este transformarea personajelor în simboluri. Figura ca reprezentare a realului este învestită cu funcţii simbolice prin atitudinile și interacţiunea cu spaţiul ambiental. „Muza mea a fost întotdeauna Singurătatea. Singurătatea ca personaj viu, ca interlocutor de încredere. Te copleșește cu daruri când o înţelegi și o apreciezi. Iar eu o descriu lumii în această postură. Transform atât experienţele plăcute, cât și pe cele neplăcute în simboluri. Simbolurile apar în mod spontan, dar cred că în asta și constă de fapt succesul unei opere de artă. Privitorul, ca să-mi înţeleagă lucrările, este invitat la o partidă de șah cu doi adversari, ca să zic așa; mai exact, trebuie să joace și cu mine, și cu tematica fiecărei picturi. Este o tablă de șah pe care toate piesele sunt doar regi și regine. Îl invit astfel să iasă din cotidian, din lumea în care există în acel moment, și să intre în universul pe care i-l deschid în lucrare. Numai astfel o va înţelege”, adaugă Gheor­ghe Vîrtosu. 
Paradoxal, deși folosește o cromatică vie, nu are o culoare preferată, cel puţin nu în forma fizică în care este definită în mod obișnuit culoarea. După cum mi-a explicat, este ultima tonalitate care ar putea ieși din amestecul tuturor celorlalte culori, în infinitele lor variante. „Această «ultimă» culoare, pe lângă faptul că este ceva unic, inedit, conţine câte ceva din infinitatea celor existente până la ea. Așa cum ultimul născut al unei familii este un miracol, unic asemenea oricărui individ din lume, dar devine elementul reprezentativ pentru întreaga generaţie a neamului său ori cum efemera clipă a prezentului este efectul miraculos sau dezastruos al veacurilor trecute. Fascinant, această «ultimă» culoare este în continuă transformare. În fiecare fracţiune de secundă vom avea de fapt altceva, o altă nuanţă, o altă culoare. Iar eu voi fi mereu admiratorul celei din urmă”.


„Sensul vieţii ar putea avea dimensiunea unei clipe”
Întrebat într-un interviu pentru Excellence Reporter care este sensul vieţii, Gheorghe Vîrtosu a răspuns: „Nu putem spune că, iată, e cea mai dificilă întrebare. Nu! La filosofie, ca și la sport, pare că ne pricepem toţi. Dificil ar fi să răspundem exact câte stele sunt pe cer sau care sunt limitele universului, sau, de ce nu, să menţionăm ziua aniversară a Morţii. Pentru că e o mare enigmă să aflăm cine s-a născut mai întâi: Viaţa sau Moartea? Dar poate creierul uman ar putea face chiar și aceste calcule la un moment dat. Întrebarea noastră sună cât se poate de firesc; sună atât de inocent și totodată atât de complex. Pare scânteia divină din noi, însă în contact cu imensitatea minţii umane capătă dimensiunile explozive ale unui vulcan. 
Cum aș putea concluziona? Sunt fiinţă vie, fărâmă din această viaţă. Sunt de nivelul unei celule în raport cu existenţa și totuși, pentru un interval limitat, capăt infinitele dimensiuni ale vieţii însăși. Exact în același mod se poate raporta și răspunsul nostru la această întrebare, pentru că mintea noastră, creierul uman este mult mai capabil să complice decât să simplifice. Personal, nu cred că omul va fi în stare vreodată să formuleze un răspuns pentru a defini sensul a ceva ce este un sens în sine. Dar poate că evoluţia noastră ca fiinţe umane ne va conduce vreodată spre asemenea posibilităţi! Dispunem de gânduri nelimitate, fiecare în parte capabil să definească în felul său sensul vieţii, o definiţie mai complicată ca alta. Deci nu suntem în stare să oferim acestei întrebări un singur răspuns la fel de inocent și complex în același timp. Ar trebui să putem îngloba întreaga viaţă într-o singură clipă! Ceea ce și-ar găsi imediat contrazicere, pentru că cei mai mulţi consideră viaţa eternă asemenea luminii unei raze de soare, fără început și fără de sfârșit. Ceva ce există din veșnicie și conduce către veșnicie. Nicidecum nu ar raporta eternitatea vieţii la dimensiunile unei clipe. Consider deci că nu poţi răspunde într-o propoziţie simplă la întrebarea «Care este sensul vieţii?», pentru că sensul a tot ce ni s-a dat se raportează la o singură clipă. Infimă, dar atotcuprinzătoare. Este clipa în care vezi totul, indiferent de cât înseamnă acest tot. Pentru că un singur cuvânt poate întruchipa universul, după cum o singură clipă poate întruchipa întreaga viaţă. Dimensiunile date de noi sunt simple instrumente, iluzorii și acestea, în timp ce ne jucăm de-a Creatorul. Dăm nume lucrurilor și fiinţelor, botezăm secundele, orele, anii, considerăm că am descoperit sensul vieţii atunci când definim o culoare, dar mai apoi nu ne ajung peneluri și imensităţi de pânze pentru a da naștere altor mii și mii de nuanţe, care logic s-ar traduce în tot atâtea sensuri ale vieţii. Cu siguranţă descoperirea primei note muzicale putea fi interpretată ca un frumos sens al vieţii pentru cineva, dar apoi mintea, inima, infinita căutare a condus omenirea spre simfonii îmbătătoare pentru auz, care au umbrit valoarea primei note…
Nu așa se definește sensul vieţii; nu acordând dimensiuni, culori, valori ce ne conferă nouă un anumit confort, în «visul» în care ne aflăm, ușurându-ne astfel existenţa. Dimpotrivă, căutările acestea continue nu fac decât să ne macine. Căutând cu atâta înfrigurare, nici noi neștiind ce, ne trezim că nu mai știm ce-i cu noi, nu mai înţelegem de ce ne naștem și de ce murim. Devenim captivi propriului hăţiș pe care îl ţesem din cele mai periculoase capcane, născocite de propria noastră minte. Nu mai știm de unde am venit și de ce trebuie să părăsim acest loc, dacă abia ne-am adaptat și am învăţat să îl îndrăgim? Unde plecăm și de ce? Până nu vom afla răspunsuri la aceste întrebări, nu vom putea răspunde la această întrebare. Da, avem tot dreptul să ne dăm cu părerea. Însă cu cât ne disipăm mai mult în a găsi interpretări, ne îndepărtăm mai mult de adevăratul răspuns, evidenţiindu-ne în acest fel neputinţa, limitările specifice statutului nostru de fiinţe umane. Vom căuta fără liniște, în timp ce sensul vieţii, clipa despre care vorbim, se va afla chiar sub ochii noștri. Sensul vieţii ar avea deci dimensiunea unei clipe; ca urmare, răspunsul trebuie să se încadreze în aceeași dimensiune a unei singure clipe. Ceea ce nimănui nu i-a reușit până acum vreodată”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe