O amintire bizară

Adrian Christescu Publicat la: 15-06-2018
(fragment)
 
— Ai salutări de la Costa! ridicai eu sticla de bere.
Radu se schimbă la faţă gata să scape sticla din mână. Se uită urât la mine apoi șuieră prost dispus:
— Ce-i miștoul ăsta? Ăsta nu e subiect de miștocăreală și, din câte știu, nu te-am supărat cu nimic. Ce-ţi veni? 
Descumpănit, gesticulând aiurea în încercarea de a fi mai explicit, am continuat:
— Da’ pe bune, zău așa!… Chiar i-am vorbit de tine lui Costa și și-a adus aminte. Am fost la el astă-vară; i-am făcut o vizită împreună cu băieţii. Imediat după ce mi-ai trimis mesajul cu locaţia, m-am dus la el, m-am grăbit eu să adaug. 
Radu mă privi complet derutat și se înnegri și mai tare la faţă. Luă un gât de bere și trase un fum de ţigară, apoi îmi spuse:                           
— Prietene, nu știu ce ţi-a cășunat, dar eu nu am chef de bancuri proaste! Costa a murit în 2011, cu două săptămâni înainte de începutul sezonului. Înecat în golful din Kastro. Eu îmi programasem vacanţa acolo și am ajuns la timp pentru înmormântare. Marea l-a scos la mal după 10 zile. Am făcut pomenirea cu băieţii în bar și am băut toată noaptea după înmormântare, apoi, spre dimineaţă, i-am dat cheile de la bar vecinei lui, cea care avea grijă de el. Nu am mai călcat de atunci pe acolo și nici nu am vorbit cu nimeni despre asta. Și au trecut cinci ani de atunci! 
— Dar mi-ai trimis mesaj, am bâiguit eu, încercând să îi arăt pe ecran mesajul de pe WhatsApp.
— Arată-mi-l! zise el adu­nându-și răbdarea.
Am butonat pe telefon cu mâna tremurândă până când am ajuns în contacte la numele lui. Am intrat pe mesagerie, dar aceasta se deschise goală, nici urmă de mesaj. Am încremenit cu telefonul atârnându-mi în mână ca o prelungire nefirească.
— Eu cred că ai băut cam mult și e cazul să te oprești, a zis el golind sticla. Când o să ne mai întâlnim și ai să fii treaz, poate îmi spui de unde ai auzit că am fost prieten cu Costa, da? Dar acum cred că ar fi mai bine să mergi acasă, zise el și intră în bar, lăsându-mă singur. 
Într-un târziu, am ajuns acasă și am încercat în toate felurile să descopăr unde dispăruseră mesajele din telefon. Am încercat pe diverse site-uri sau pe grupuri de călătorie să dau de vreo dovadă că ceea ce trăisem astă vară nu era o himeră, dar degeaba. A doua zi, i-am sunat pe camarazii de pe barcă și i-am chestionat insistent, dar parcă era o conjuraţie. Cu toţii mi-au confirmat vizita din Kastro, dar nimeni nu își aducea aminte de vreun bar în care să fi petrecut. De poveștile Anastasiei își aminteau cu toţii, dar de Costa nu. Doar Ștefan era singurul care își amintea vag ceva, dar susţinea că Anastasia răspunsese la o întrebare privind istoria unui bar părăsit. M-am enervat și nu am mai făcut săpături. Ori atunci se îmbătaseră cu toţii, ori acum s-au vorbit între ei. În orice caz, să-i ia dracu pe toţi! mi-am mai zis eu înainte să mă îmbăt strașnic de supărare.
• • •
După trei luni, am avut o delegaţie în Atena și am terminat cu o zi mai devreme. Mi-am adus aminte de Costa și de întreaga poveste. Așadar, hotărât să-mi înlătur orice îndoială, am luat primul feribot din portul Lavrio către Syfnos. Am ajuns la prânz și, deși eram în plină iarnă, atmosfera era calmă. Plecat din Iași purtând o scurtă de iarnă, stăteam acum în portul din Apollonia cu geaca îmblănită în mână și îmbrăcat într-un tricou cu mânecă scurtă, cumpărat de la un chioșc de pe chei. Plouase de curând și dinspre sud bătea un vânt blând și cald. 
Am urcat de la taverna Anastasiei pe scările tăiate în piatră și am ajuns pe terasa cunoscută, acoperită de o pergolă din lemn uscat. Locul părea părăsit, iar senzaţia pe care o avusesem prima dată îmi reveni cu o forţă care mă făcu să icnesc. Pe perete, inscripţia știută, Café bar – Kavos Sunrise, stătea pictată cu litere caraghioase, de parcă fusese mâzgălită de un copil. Ochiul de geam era la fel de murdar ca data trecută, așa că prea multe nu se vedeau înăuntru, dar, spre deosebire de atunci, acum ușa era întredeschisă. 
M-am apropiat și mi-am proptit umărul în ea, după care am împins vârtos. Nu a opus rezistenţă și s-a deschis cu un scârţâit lugubru. Am căutat întrerupătorul și l-am găsit imediat la nivelul braţului, pe dreapta, unde îl știam. Părea că nimic nu se schimbase de când fusesem în vară și m-am oprit preţ de câteva secunde, uitându-mă atent în jur. M-am apropiat de pereţi și am privit toate tăieturile din ziare pe care le rememoram satisfăcut, recunoscându-le una după alta. Deodată, am încremenit. Simţeam că cineva mă privește. O senzaţie de îngheţ îmi învălui brusc șira spinării. Am văzut-o când s-a mișcat.
Femeia stătea și mă privea prin fereastră de parcă aș fi fost un tablou. De sub o năframă neagră mă fixau doi ochi pătrunzători ce păreau să mă străpungă. Mă trezii holbându-mă la ea nemișcat. Pielea mi se făcuse ca de găină. M-am smuls din loc și am făcut câţiva pași către ușă și aici am dat din nou de ea. Îmbrăcată toată în negru, măruntă și cu o faţă scofâlcită, continua să mă privească insistent fără să facă vreun gest. Încercând să depă­șesc momentul șocului, am reușit să schiţez un zâmbet, ce-i drept cam chinuit, iar după ce mi-am dres glasul m-am adresat apariţiei insolite cu o voce pe care mi-o doream cât mai convingătoare.
— Mă mai ţineţi minte? Astă-vară am fost aici și l-am vizitat pe Costa. Îmi amintesc că aţi trecut pe aici și i-aţi lăsat o farfurie cu mâncare, acoperită cu un șerveţel. Feta la grătar cu măsline, încercai să fiu mai exact. Eram zece inși și fiecare a băut câte două Cuba Libre, am continuat cu însufleţire, doar-doar voi obţine o reacţie. 
Discursul meu nu a dat nici un rezultat. Ba chiar, am constatat că ostilitatea din privirea ei se accentuase. Deodată însă, a vorbit de-abia mișcându-și buzele. Stătea nemișcată, sfredelindu-mă cu ochii și se auzi dinspre ea ceva ca un mormăit:
— Costa is dead for almost six years, zise ea cu un accent groaznic. Please go or… I call the Police.
Deși totul îmi spunea să plec, simţeam că ceva nu se potrivea. Am mai aruncat o privire în jur, încercând să reţin cât mai fidel toate detaliile încăperii, apoi am ieșit cu pași cumpăniţi, încercând să nu-i întorc spatele femeii. 
Ceva nu era în regulă și parcă toţii porii fiinţei mele îmi strigau să fiu atent. M-am îndepărtat de terasă și am început să cobor treptele tăiate în piatră fără să mai privesc către silueta nemișcată, drapată în negru. După ce am ocolit un colţ de stâncă, am ajuns în preajma tavernei unde mâncasem în vară. Deși părea închisă, dinăuntru se auzi o muzică ce-mi dădu fiori. Părea să fie Y con Fidel te decimos/ Hasta siempre Comandante!
Am luat feribotul către Atena și, timp de două ore, cât a durat traversarea, am stat pe punte și am fumat trabucuri cumpărate din port. Luasem un pachet de cinci Cohiba Panetelas și, privind stelele strălucitoare ale Egeei prin fumul albăstrui ce se ridica spre cer, încercam să înţeleg ce mi se întâmplase. Atunci și acum. De ce îmi stăruia în minte că, faţă de atunci, acum ceva se schimbase? 
Vedeam luminile din Lavrio, când deodată mi-am dat seama că… Într-adevăr, deși barul Kavos Sunrise nu părea să fie diferit faţă de acum câteva luni sau… câţiva ani, exista totuși o diferenţă. Frigiderul era curat! Încăperea aceea plină de mizerie și praf, plină cu sticlele de Havana Club răspândite peste tot și acum, și atunci, părea să fie neschimbată! Dar frigiderul era curat! Iar chipul lui Costa rânjindu-mi știrb în timp ce curăţa cu șpaclul suprafaţa răcitorului îmi apăru în faţă ca ieri.
Am privit Carul Mare, parcă mai strălucitor acum, și făcându-mi-l complice la descoperire am râs spre el din toată inima, descătușat. M-am concentrat apoi pe drumul către casă. Am aterizat la Iași noaptea, târziu. 
Am încercat să uit toate astea și nu am mai căutat să mi le explic. Drumul pe care îl parcurgem în viaţă nu are revers, iar nostalgia ne apare pe măsură ce ne depărtăm de izvorul amintirilor. Așa că atunci când Pronia, Soarta sau Necunoscutul ne îmbie, trebuie să-ţi știi măsura! Viitorul se află în trecut și poate fi descifrat doar de cei care nu uită, dar aceștia nu sunt mulţi. De atunci, nu am mai încercat să deslușesc misterul acelei călătorii. Chiar dacă ea a existat sau nu în realitate, se cuvine să fiu recunoscător. 
Fiindcă mi-a fost îngăduit să mi-o amintesc. 
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe