Sacru și profan

Dana Ţabrea Publicat la: 15-06-2018

Se știe că studierea activității electrice a creierului unor persoane cărora li s-a solicitat să mediteze la ideea de Dumnezeu, indiferent de credință sau religie, spre deosebire de persoane care sunt atee sau nu au nici un fel de reprezentare mentală a ideii de Dumnezeu, nu au ales o cale spirituală și nu au meditat în acest sens în timpul testelor efectuate, a dovedit o activitate cerebrală frontală intensă în cazul persoanelor din primul lot, religioase. 

În premieră naţională, punerea în scenă a textului multipremiat al lui Rajiv Joseph, De veghe la Taj Mahal ar putea trece neobservată dacă e privită cu prejudecăţi, false păreri ori impresii. În caz contrar, e suficient să remarci un detaliu al scenografiei video (o stea sau, mai bine zis, o scânteie din multitudinea de pixeli compunând imaginile proiectate pe fundal preschimbându-se la un moment dat în Steaua lui David) la care se adaugă un context universal și universalizabil al discuţiei despre Dumnezeu și divinitate (zeii hinduși reprezentaţi prin imagini concrete, Brahman, Allah, Iahve etc.) pentru a-ţi da seama de conceptul și viziunea care stau la baza acestei producţii: dincolo de monoteism și politeism, de diversitatea religiilor sau a credinţelor, fiinţa umană spirituală, deschisă spre sacru, se deosebește în mod fundamental de opusul ei – laicul, profanul. 


Premiera absolută, Atlantic Theatre, New York
Alegerea pieselor din ultimul timp și preocupările recente ale regizorului Radu-Alexandru Nica faţă de ideile de păcat, credinţă, religie, destin spiritual etc. indică lupta ferventă dintre sacru și profan ce se duce undeva dincolo de stilul regizoral pus în joc (spectacol rece, cu valorificarea dramatismului actorilor, exemplari tate tehnică și cromatică – light design, complementarităţi dezirabile, cum ar fi cea dintre albastru și oranj, video proiecţie, toate de efect) și pare să rămână în plan raţional. Nu mă pot pronunţa asupra căutărilor de natură intimă care l-au determinat pe regizor să se îndrepte asupra unor asemenea subiecte, teme și chiar piese de teatru. Însă, foarte probabil, nevoia de autocunoaștere și de poziţionare corectă în raport cu propriile credinţe și/sau ezitări l-au direcţionat în acest sens.
Pentru că textul e puţin sau deloc cunoscut în România, consider că e mai mult decât necesară o prezentare perfect obiectivă și, de asemenea, o contextualizarea a situaţei narative, respectiv a caracterelor. În prima privinţă, după cum apare menţionat și în programul microstagiunii de anul acesta, „premiera absolută [a piesei] a avut loc cu mare succes la Atlantic Theatre din New York în anul 2015, iar piesa a fost dublu premiată în SUA (Premiile Obie și Lucille Lortel pentru cea mai bună piesă). A fost, de asemenea, jucată la Londra, unde a fost foarte apreciată de public și critica de specialitate”. În al doilea rând, e important de precizat că acţiunea din piesă se petrece la Agra, în India, în anul 1648, având doi protagoniști (pe Humayun/Cătălin Pătru și Babur/Florin Coșuleţ), gărzi imperiale păzind trecerea înspre Taj Mahal, care prin decret imperial va fi putut fi privit doar după finalizare. Humayun e fiul comandantului suprem al gărzii imperiale, iar Babur camaradul său. 


Absurd presărat cu o filosofie cu iz de banc sec
Problema actualităţii textului devine cu atât mai imperativă cu cât timpul desfășurării acţiunii e adâncit mai mult în trecut. Astfel încât, consider că e important de remarcat actualitatea unor subiecte precum: nepotismul, relaţia de subordonare faţă de superiorul ierarhic, colegialitatea, dar și rivalitatea, dorinţa de glorie și de a accede la o poziţie socială superioară, relaţii interumane pliate pe jocurile puterii (dominare, respectiv cedare, ascultare), a face orice pentru promovare și apoi a te simţi în mod iresponsabil eliberat de povara vinii, regulile oricărei promovări (a te achita de datorii mărunte, primind altele considerate de ordin superior în societatea în care trăiești). După cum se poate vedea din a doua parte a spectacolului (începând undeva după mijlocul scenei 2), prima fiind practic introductivă și având mai mult un caracter informativ (de aici, respectarea didascaliilor foarte sugestive și modul oarecum neutru în care actorii se angajează faţă de text), gravitatea subiectelor, duse la limită, constituie elementul de imprevizibilitate atât actoricească, cât și regizorală, deopotrivă textuală și spectaculară. Cele două părţi sunt delimitate doar scenografic și prin schimbarea modalităţii de joc actoricesc. Textul se bazează pe anumite intercalări de registre opuse ori contradictorii (comic-grav, naturalist-absurd), valorificate mai mult liniar în spectacol, dar ajungând la ideea textului cu ajutorul atmosferei recreate scenic (recuzită, sunet, sugestie, dar și concreteţe) și, mai ales, prin proiecţie video (e.g. pasajul despre gaura transportabilă). Nici gravitatea și nici comicul nu sunt astfel duse la extrem, după cum se poate afirma același lucru și despre absurd ori naturalism. Naturalismul e moderat, absurdul e presărat cu o filosofie cu iz de banc sec, ponderând umorul negru, iar năstrușnicia contrapunctând nemernicia. Nu e poate inutil să precizez că cea de-a doua parte suscită sentimente de stupoare, datorate în mare parte soluţiilor scenografico-regizorale (coșurile cu mâini, mâinile împrăștiate, lanţurile prinse din tavan). Într-un decor minimalist, inspirat, previzibil pentru ochiul avizat, se dă bătălia de fond dintre înregimentare și gândire liberă, dintre datorie și adevăr, dintre sacralitate umană ori de caracter și profanare în numele ideii de Dumnezeu, în numele reprezentanţilor divinităţii, ai zeilor pe pământ. Legămintele privind tăcerea, aducerea unor ofense verbale autorităţii, punerea la îndoială a dogmei încetăţenite sunt încălcate, iar noul sau mai vechiul Iuda își condamnă semenul și îl vinde în scopul unor interese meschine și beneficii de ordin personal. 


„Un om inutil e un diavol”
Armonia dintre etic și estetic ori dintre bine și frumos suferă un puternic dezechilibru. Cum poate „cel mai frumos lucru din lume” să genereze o veritabilă catastrofă a urii, rivalităţii, trădării, cruzimii? O serie de simboluri care intervin în text sunt concretizate prin spectacol, astfel încât să poată fi stabilite niveluri ale receptării, valabile în egală măsură pentru iniţiat ori pentru profan: vederea dincolo de planul sensibil, amintirea ca element de legătură cu ceva esenţial, orbirea și, respectiv, amorţirea ca pedepse pentru acţiunile de distrugere (tăierea celor 40 000 de mâni, urmată de cauterizare) îndreptate împotriva meșterilor care au ridicat Taj Mahalul, pedepsele fiind proporţionale cu gravitatea faptelor. Frumuseţea care ar putea salva lumea, ridicarea rangului estetic al lumii la rang absolut, e iremediabil dizolvată în opusul ei: frumuseţea care distruge lumea spiritului. Raţionamentele subiective ale lui Babur (afectat de faptele sale și care nu poate trece peste faptul că i-a ucis, din ordin imperial, pe cei ce au zămislit frumosul mausoleu ridicat în onoarea soţiei șahului care-a decedat) îl conduc înspre a constata că, ucigându-l pe făuritorul celui mai frumos lucru din lume, răpindu-i acestuia posibilitatea de a construi ceva mai frumos, a ucis însăși frumuseţea, ideea de frumos, posibilitatea frumuseţii de a se mai manifesta în lume. Încercând să răscumpere frumuseţea ucisă, prin planul de a-l ucide pe împărat, Babur își va pierde el însuși mâinile (deoarece va fi trădat de camaradul său Humayun, orbit de dorinţa de onoruri, glorie și de a accede la o poziţie ierarhic superioară), fiind condamnat la o existenţă inutilă. Frumuseţea gestului moral al lui Babur și sacrificiul său restituie echilibrul dintre etic și estetic. Numai că frumuseţea nu mai poate salva lumea lui Babur: „Un om inutil e un diavol”. În timp ce pentru Humayun frumuseţea nu-i decât amintire inutilă. Nici lumea lui Humayun nu mai poate fi salvată, chiar dacă și-a împlinit visul de a avansa în poziţia de gardă a haremului imperial. Deoarece „Iadul e amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”. Și, am mai putea adăuga, fără dorinţa de a mai schimba ceva, complacerea în somnul sufletului. 

(De veghe la Taj Mahal de Rajiv Joseph, traducerea: Mircea Sorin Rusu, regia: Radu-Alexandru Nica, distribuţia: Florin Coşuleţ şi Cătălin Pătru, scenografia şi video: Mihai Păcurar, Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu, 21 martie 2018, în cadrul Microstagiunii BRD Scena 9)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe