Cred. Despre fleacuri contemporane. Cultura respectului. Stima de sine.

Adrian Păduraru Publicat la: 15-06-2018

Vă ofer trei variante ale sonetului, cea în limba engleză, ca semn al respectului faţă de fineţea gândului și a simţirii, uneori netraductibilă, și două în limba română, ca amintire a traducerilor comparate și ca omagiu căutătorilor de sensuri. Multe versuri sună diferit, doar ultimul este identic, „Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las”. O metaforă, un semn această suprapunere…
Va sosi Timpul, numărul viitor, să vorbim și despre cultura iubirii.

   Sonetul 66
William Shakespeare
 
Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Și pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Și pe viteaz răpus de cel mărunt,
Și artele sub pintenul despot.
Și adevărul, „vorba de netot”,
Și strâmbul poruncindu-le la drepți.
Mă uit scârbit la tot și bun rămas !
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las ?
(Traducere de Mihnea Gheorghiu)
Tir’d with all these, for restful death I cry:
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm’d in jollity,
And purest faith unhappily forworn,
 
And gilded honour shamefully misplac’d,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgrac’d,
And strength by limping sway disabled,
 
And folly (doctor-like) controlling skill,
And simple truth miscall’d simplicity,
And captive good attending captain ill.
And art made tongue-tied by authority,
 
Tir’d with all these, from these would I be gone
Save that, to die, I leave my love alone.
 
Lehămețit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,
 
Fecioara pură – scoasă la mezat,
Onoarea – aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor
Desăvârşirea luată drept păcat,
 
Frumosul – zugrumat de-un zbir mârşav,
Cuminţii – bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr – numit prostie,
Şi Binele – dat Răului ca sclav…
 
De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor – iubirea-mi cui o las?
(Traducere de George Pruteanu)
 

• Sună telefoane. Unul, două, două sute, nenumărate. Normal, comunicarea prin telefoane portabile (parcă este mai aproape de sens  denumirea franceză, portable), fie că este vorba de voce, video, poștă electronică, definește timpul prezent. Doar că soneriile se aud la școală, la teatru, la Ateneu, la radio și la televiziune. Nu în pauze. În timpul orelor, spectacolelor, concertelor, emisiunilor. Dacă au oamenii treburi importante și urgente…

• O mașină pe trecere de pietoni. Nu traversează. Parcată. Ca atâtea altele, asemenea. Aruncate de tsunami pe trotuare, pe iarbă (spaţii verzi, denumire vizionară pentru vremurile în care aceasta s-a consacrat), pe refugii pentru pietoni, pe linii și în staţii de tramvai, sub semne care interzic parcarea, de-a lungul, de-a latul, curmeziș, prin parcări unde fiecare se străduiește să ocupe cu un vehicul măcar două locuri (felicitări campionilor care reușesc să blocheze câte trei locuri). 

• Cabluri atârnând peste tot, numai bune să-ţi intre în ochi, să te curenteze, să te sugrume sau măcar să te facă să tresari. Nu mai vorbim despre pavajul pus ieri, astăzi deja sărit, dezlipit, găurit. Este aproape inofensiv. Cel mult, un toc sau o gleznă date peste cap.

• Limba română vorbită sărăcăcios, ignobil, în puţine cuvinte, sensuri și nuanţe. Deopotrivă în școli, în ședinţele din Parlamentul sau Guvernul României, pe toate canalele de comunicare, tradiţionale sau de ultimă oră (ce termen potrivit pentru multe situaţii, „canale”!).
Cei care au cu adevărat o teză de comunicat printr-un doctorat sunt bagatelizaţi în diluţia intelectuală a junglei deţinătorilor fără merit de astfel de diplome. 
• Toată lumea promite, mai nimeni nu se ţine de cuvânt.
Lecţia clamată și exclamată secundă de secundă în România de astăzi este: „Nici una dintre valorile clasice, fundamentale nu mai contează”. Să nu fiu nedrept, cu excepţia banilor.

Și sute, mii de astfel de exemple.

Nu intenţionez să fie un lamentatio. Identific una dintre cauze și vă propun să căutăm soluţii.
Cred că la rădăcina acestor atitudini și comportamente stă lipsa de respect. Faţă de nevoile celuilalt/celorlalţi, faţă de locul de muncă, faţă de muncă, faţă de limba ta și a neamului tău (am spus „neam” deși mi-e teamă să nu se înţeleagă „rubedenie”; aș fi vrut să spun „popor”, dar nu mai este de mult în uz). Lipsa de respect faţă de aproape tot ce ne înconjoară.
Și implicit respectul sau stima de sine la cote foarte scăzute. Atât la etajul individual, cât și la cel colectiv.

Ce intersecţii au toate cele de mai sus cu sfera culturii?

Cred că ar putea fi reclădită o cultură a respectului, prin educaţie nonformală și prin exerciţiu zilnic. Printr-un program conceput și pus în faptă de oameni „culturali”, spun așa pentru că „oameni de cultură” există în toate domeniile. Având ca punct de pornire ceea ce ne unește și trecând în plan secund ceea ce ne desparte. Cu răbdare, încredere, speranţă. Și iubire. Iubire ca respect, ca reverenţă în faţa divinului din om.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe