România de după (mineriade)

Dan Pavel Publicat la: 19-07-2018

După victoria lui Ion Iliescu (cu 85%) din primul tur de scrutin și a Frontului Salvării Naţionale (cu 66%) în iunie 1990, dar mai ales după cele patru mineriade din anii 1990-1991, am crezut că România va fi un al doilea Mexic. Acolo, Partido Revolutionario Institucional a stat la putere mai bine de șapte decenii. Atunci, mulţi cetăţeni au ales să emigreze, considerând România irecuperabilă. Cei mai mulţi au rămas cu speranţa că la un moment dat fesenismul va dispărea, precum comunismul. Mai mult, au crezut că se poate lupta împotriva sa cu succes.

Consecinţele negative și ireversibile ale răului produs de Iliescu & Company la începuturile tranziţiei (path-dependency în literatura de specialitate) se văd în zilele noastre. FSN ar fi ajuns precum PRI dacă nu existau două personaje ieșite din comun care au format în 1991 Convenţia Democrată – Corneliu Coposu și Ana Blandiana. În 1996, CDR a câștigat toate alegerile (locale, naţionale, prezidenţiale). A fost singura dată când FSN/FDSN/ PDSR/PSD nu a obţinut cele mai multe voturi în alegerile parlamentare (am explicat povestea miracolului în volumul „Nu putem reuși decît împreună.” O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu).

Există mai multe explicaţii pentru că formaţiunea lui Iliescu/Năstase/Geoană/ Ponta/Dragnea a rămas cel mai puternic partid. Explicaţiile sunt cruciale, deoarece din ele pot fi deduse soluţiile. Formaţiunea dominantă a beneficiat în continuare de sprijinul unui electorat fidel (captiv, cum îi spun inamicii). În schimb, opoziţia democratică nu a învăţat din lecţiile înălţării și prăbușirii Convenţiei.

După ce Convenţia i-a trimis pe feseniști/pedeseriști în opoziţie, ei au început să înveţe jocul democratic. Când nu au mai fost la butoane, au fost obligaţi să-și diversifice tacticile și strategiile. Au învăţat și din propriile greșeli, și din cele ale opoziţiei. Au învăţat că mai eficient este să îţi subordonezi puterea executivă și puterea legislativă prin norme, proceduri, instituţii, în forme legale convenabile, decât să aduci hoardele paramilitare de mineri pentru anihilarea opoziţiei. După Iliescu însă, nu au mai avut parte de un lider capabil să câștige prezidenţialele. Desigur, persistă semne de întrebare privind modul în care Geoană a pierdut.

În conflictul intern actual din cadrul puterii executive bicefale, fiecare din părţi încearcă să diminueze puterea și influenţa celeilalte. Dincolo de partizanatele pe care cei mai mulţi le au în privinţa privind PSD-ul și președintele Johannis, cele două părţi sunt responsabile de actuala criză. Nu au fost în stare să ajungă la cel mai mic numitor comun, la ceea ce transcende lupta lor politică și electorală – interesul public. Oricum, un președinte care se gândește să nu respecte hotărârile Curţii Constituţionale servește orice altceva în afară de interesul public.

A face politică în interes public a rămas un obiectiv inaccesibil pentru cei care au fost la putere după 1989. Dovada este situaţia dezastruoasă din aproape orice domeniu de activitate, de la sănătate și educaţie la infrastructură, transporturi și protejarea mediului. Marea performanţă a celui mai puternic partid postcomunist este construirea unor mecanisme eficiente pentru păstrarea electoratului fidel, a reţelelor clientelare și cheltuirea mai mult în interes propriu a banilor publici.

Pentru a învinge PSD-ul în alegerile parlamentare, Iohannis și forţele care îl susţin ar fi trebuit să facă politică în interes public, prin forţarea colaborării cu cel mai puternic partid. Președintele a ales calea riscantă a protejării unor instituţii de forţă (procuraturile și serviciile secrete), pretextând că promovează legalitatea și lupta împotriva corupţiei, dar ignorând abuzurile și greșelile respectivelor instituţii. Degeaba le reproșează celor din PSD & ALDE că vor să îi limiteze atribuţiile prezidenţiale, pentru că respectivele formaţiuni au circumstanţe atenuante când denunţă abuzurile și neglijenţele parchetelor și amestecul în justiţie al serviciilor secrete (pe care îl numesc „Statul paralel”).

PSD a evoluat de la stadiul în care liderii manipulau „oamenii muncii”, „oamenii de bine”, în cadrul mineriadelor și „contramanifestaţiilor”, la stadiul în care organizează mitinguri populare cu propriii susţinători împotriva exceselor „Statului paralel”.

Acum un sfert de secol, existau graniţe precise între „putere” și „opoziţie”, între „cei buni” și „cei răi”. În 2018, distincţiile între „cei buni” și „cei răi”, între cei aflaţi la putere și cei aflaţi în opoziţie, nu mai sunt deloc clare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe