Gauliştii şi comuniştii în zile de mai

Lucian Dîrdală Publicat la: 19-07-2018

Cum se poate raporta la „Mai ’68” francez un est-european maturizat în și prin raportarea la comunism, cu opţiuni filosofice clasic-liberale și preocupări pentru teoria democratică? Am luat act de convertirea unui André Glucksmann înainte de a ști suficient de multe despre vechea sa religie. La Daniel Cohn-Bendit am ajuns într-un moment în care elanul său de schimbare radicală fusese deja temperat de rigorile unei cariere politice și de intelectual public oarecum convenţionale – o carieră ce l-a adus în situaţia de a-i oferi sprijin explicit unui Emmanuel Macron, în campania prezidenţială de anul trecut. Nu doar în turul secund. În ceea ce-l privește pe Jean-Paul Sartre, am aflat întâi de consecinţele angajamentului său politic și abia apoi de poziţiile sale în zilele de criză (și de opera sa filosofică și literară). Mult mai puternică și mai durabilă a fost raportarea la marele său rival, Raymond Aron; a fost mai puternică și mai plină de consecinţe. Și pentru că discuţia a pornit de la intelectuali, ar mai trebui adăugat că, în mai 1968, André Malraux era ministru.

Drumul schiţat mai sus nu a fost favorabil unei comprehensiuni binevoitoare a spiritului „Mai ’68”. Nu la fel s-a întâmplat cu frământările de pe celălalt mal al Atlanticului, atât de prezente în cultura pop deja globală (plus un soft spot pentru conceptul de om unidimensional, la Herbert Marcuse). Dar adevărata problemă a fost, cred, aceea că un est-european din generaţia mea a avut parte de un alt context în care poporul „ridică baricade” (la propriu și la figurat) pentru democraţie: anul 1989. Iar faptul că a existat și un 1968 est-european – nu doar cehoslovac – nu mi-a ușurat această raportare la Franţa și la efectele vest-europene ale mișcărilor de aici. Eforturile de unificare Est-Vest a problematicii revoltei, pornind de la conștientizarea efectelor unei guvernări birocratice ostile și impersonale, nu sunt suficient de convingătoare. Acum mai bine de douăzeci de ani, un profesor britanic, pe vremea respectivă vizitator participant în Parisul baricadelor, mi-a oferit ceea ce ar putea reprezenta un liant mai bun între cei doi termeni: „Dacă ești tânăr, trebuie să crezi în ceva”, a sunat replica ce amesteca nostalgia și distanţa – dar nu și regretul, chiar dacă opţiunile politico-instituţionale erau deja cu totul altele.

Astăzi, cu riscul de a pierde din vedere elemente-cheie ale epocii în care, pentru a cita titlul unei lucrări ce-i este consacrată, „poezia domnea pe străzi”, raportarea mea continuă să fie în primul rând instituţionalistă. A fost o provocare revoluţionară la adresa unui regim, dar ea a fost victorioasă doar în privinţa software-ului doctrinar (gaullismul), nu și în cea a hardware-ului instituţional (semiprezidenţialismul). Desigur, naraţiunea despre stabilitatea celei de-a Cincea Republici nu poate ocoli măsurile de prevedere în caz de urgenţă luate de președintele Charles de Gaulle – spre exemplu, dialogul cu comandantul forţelor armate franceze desfășurate pe teritoriul german, despre care se speculează că ar fi putut lua în discuţie o intervenţie în forţă.

A doua temă care îmi este apropiată este criza Partidului Comunist Francez și a organizaţiilor asociate – confederaţia sindicală CGT și uniunea studenţească afiliată. Ea s-a concretizat mai târziu și printr-o neașteptată înfrângere electorală la legislativele din acel an – și, desigur, prin triumful efemer și oarecum amăgitor al gaulliștilor. A fost, însă, o veritabilă provocare ideologică, partidul rămânând iniţial în ofsaid și recunoscând abia târziu, după intervenţia în forţă a forţelor de ordine în Paris (așadar, mult după mult scânteia de la Nanterre), statutul tineretului studios de participant la coaliţia revoluţionară. Desigur, nu și pe acela de agent revoluţionar – era imposibil chiar și în cazul în care mișcarea n-ar fi fost atât de mult influenţată de ideile maoiste și troţkiste.

Pentru lipsa de adecvare a conducerii comuniste la realitate, dovada inegalabilă va rămâne mereu editorialul semnat în L’Humanité de Georges Marchais, la vremea respectivă „numărul 2” în partid, în etapa de ostilitate – faimoasa denunţare a așa-numiţilor fils-a-papa care își închipuie că pot face revoluţie în contradicţie cu teoria marxistă. Ironia face ca mai deschis faţă de potenţialul revoluţionar al tineretului să fie hiperstructuralistul Althusser, și el membru în conducerea partidului. A venit, desigur, și faza ralierii muncitorilor, cu tot ce însemna pentru stânga franceză nostalgia Frontului Popular, a venit și marele marș ce a consfinţit uniunea. A fost ocazia ideală pentru Cohn-Bendit, revenit în triumf din Germania federală, să-și exprime încântarea de a conduce o procesiune în care „scursurile staliniste” din conducerea PCF să

rămână în rândul doi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe