1968: contracultură, ideologie, utopie

Sorin Antohi Publicat la: 19-07-2018

În 2008, la precedenta aniversare rotundă a evenimentelor, am discutat perioada mai-iunie 1968 așa cum fusese ea trăită în Occident, mai ales la Paris. Puneam atunci accentul pe sfârșitul utopiei occidentale: https://www.observatorcultural.ro/articol/mai-iunie-1968-sfirsitul-utopiei-occidentale-2/. De această dată, aș vrea să semnalez succint mai ales legăturile, contaminările, sinergiile, mimetismele reciproce și sincretismele celor trei câmpuri de speculaţie raţională, angajament fantasmatic și acţiune carnavalesc-revoluţionară ale anului 1968 (înţeles ca fenomen global): contracultură, ideologie, utopie. Aceste trei noţiuni alcătuiesc și tema unui colocviu pe care-l organizez împreună cu Gregory Claeys pe 21-23 iunie (la Sinaia, în seria Colocviilor Regale), precum și a unei dezbateri publice cu care voi încheia pe 24 iunie primul an de întâlniri Idei în Agora la Casa Filipescu-Cesianu. Pentru detalii și actualizări, v. www.sorinantohi.org.

Să revin mai întâi la primul paragraf al textului meu citat mai sus (voi considera cunoscută continuarea lui), în care plasam sfârșitul utopiei occidentale tot în context global.

„Sărbătoarea revoluţionară” s-a încheiat fără a instaura o lume nouă

Cu patru decenii în urmă, la Paris, se scria ultimul capitol din istoria utopiei occidentale. La Nanterre și la Sorbona, pe străzile din Cartierul Latin, la Théâtre de l’Odéon (nu departe de mansarda în care scepticul Cioran pledase în favoarea utopiei; v. Histoire et Utopie, 1960), în licee și bistrouri, în fabrici și pe ogoare, „teoria și practica” utopiei occidentale și-au cunoscut „stadiul cel mai înalt și ultim”. După consumarea frenetică, ocazional violentă, ludică, fantasmatică, subversivă, carnavalescă, erotico-sexuală, estetică, administrativ-politică și retorică a episodului, „sărbătoarea revoluţionară” din mai-iunie 1968 (interpretarea dată de Mona Ozouf perioadei 1789-1799 rămâne o referinţă utilă) se încheia fără a instaura o lume nouă. Utopia occidentală trebuia să se „delocalizeze” din nou, după ce mai făcuse o tentativă de inserţie pe teritoriul său de emergenţă. China maoistă (până la sfârșitul Revoluţiei Culturale), Primăvara de la Praga, Cuba, Chile sub Allende, Revoluţia islamică din Iran, diversele mișcări mai mult sau mai puţin comuniste din Lumea a Treia, Carta 77, Solidaritatea, annus mirabilis 1989 și societăţile postcomuniste ale anilor 1990 (cu obsesia de a construi „societatea civilă”) au fost succesiv, pentru feluritele facţiuni care trăiseră un scurt moment de fervoare istorică și intelectuală ce părea simultan o confirmare și o infirmare a marxismelor, noile orizonturi ale unor imperturbabile iluzii.

Suntem deci acum în 2018, la jumătate de secol după anul de graţie și de speranţă 1968. Memorializarea/ muzealizarea/fetișizarea abundentă a faptelor, discursurilor, iluziilor și viselor acelui an, dispariţia ori, și mai greu de acceptat, reciclarea cultural- ideologică a multora dintre figurile sale centrale (până la adoptarea unor poziţii diametral opuse celor din tinereţe), precum și apariţia unor generaţii/promoţii cu totul diferite, tot mai lipsite de baze educative și culturale umaniste, au schimbat aproape complet cadrul în care putem discuta acel trecut mitic. Să urmărim rapid cele trei câmpuri amintite.

Contracultura

Contracultura a evoluat de la statutul și funcţia de subversiune libertar- anarhistă la acelea de „opoziţie loială” a capitalismului, rămas între timp singurul orizont al evoluţiei istorice (capitalismul chinez, formă altminteri banală a capitalismului monopolist de stat, e tot atât de comunist pe cât este de confucianist). Cultul „creativităţii”, ingredient esenţial al reveriei antropologice și politice în 1968, și-a epuizat fervoarea iniţială, fiind recuperat (cumpărat) eficient de establishment și transformat pentru masse într-un ornament infantil și inofensiv, iar pentru elite (folosesc desigur noţiunea sociologică, nu fac o judecată de valoare) – într-o hiperestetică hedonistă a lui déja vu, pentru care istoria nu este inteligibilă/reprezentabilă decât ca formă ceva mai veche a noţiunii de vintage. Theodore Roszak, inventatorul conceptului de counter culture (v. titlul celebrei sale cărţi din 1969), observase deriva mișcărilor contraculturale încă din anii 1970 și constatase eșecul lor în anii 1990. Acest eșec se și poate auzi, în măsura în care, așa cum cred eu, muzica te face să poţi auzi și (dacă ești inteligent și cult) să înţelegi Zeitgeist-ul. O istorie (nu numai o compilaţie rulată – dar neascultată cu adevărat – în căști) a muzicii tinerilor din ultimele cinci decenii e foarte instructivă în acest sens.

Ideologia

Ideologia și-a pierdut aproape de tot reperele istorice și politice tradiţionale, dimpreună cu structurile societale și economice care o inspirau/susţineau/ reprimau în 1968. Ea a preluat multe elemente din contracultura și utopiile acelui an, de la ostilitatea faţă de orice formă de putere la respingerea oricărei forme de autoritate, de la ecologismul radical la antipatia faţă de orice religie care nu a devenit sectă New Age, de la exacerbarea adolescentină a conflictului între generaţii la visul/nostalgia comunităţii și respingerea (cel puţin teoretică a) identităţilor și practicilor sexuale majoritare, impuse ori nu etc. Dar a și pierdut multe: speranţa (și esenţa sa, das Prinzip Hoffnung, cu fericita formulă a lui Ernst Bloch), orizontul și pregătirea viitorului, simpatia pentru om (înlocuită cu nădejdea nihilistă, sinucigașă a extincţiei umane), fraternitatea spontană și programatică – mai exact, construcţia alternativă a unor comunităţi intenţionale, consolări filozofico-economico-erotice pentru absenţa unui proiect de societate (idealul, considerat opresiv, e înlocuit de lifestyle). Orice s-ar spune, capitalismul global postmodern nu e mult mai mult decât business as usual, iar mâna invizibilă nu poate fi exaltată la infinit ca ultimă instanţă etică, morală și metafizică. Rămas singur pe lume, capitalismul și-a pierdut atracţia fructului oprit pentru cei care nu-l cunoscuseră pe propria piele și legitimitatea automată pentru cei care l-au practicat mereu. Sigur, mâna forte ori mâinile invizibile sunt și mai rele, deși acestea din urmă răspund oarecum (cinic) exigenţei ideologice a pluralismului. Așadar, nu convergenţa ideologiilor s-a dovedit a fi parcursul final al conflictelor doctrinare globale, ci transformările proteice ale tuturor ideologiilor în forme postistorice la fel de problematice și, prin tot mai abile deghizări și tehnici de marketing, manipulare, persuasiune cel puţin la fel de pernicioase.

Utopia

Utopia sau utopiile anului 1968, atât cât mai persistă în forme vii, sunt marginale și nostalgice, nu mobilizează durabil (deși pot obţine milioane evanescente de Going) dincolo de flash mob. Așa cum știm de la Karl Mannheim (dacă-l citim critic), utopia și ideologia nu pot fi nici opuse, nici echivalate, ci se află mereu în flux, se mișcă – schimbându-se – pe un continuum. Prin urmare, ele nu pot fi separate, iar declinul uneia semnalează și criza celeilalte. Ambele trebuie redefinite și reinventate, readuse în orizontul nostru istoric prezenteist (împreună cu viitorul și trecutul) pentru a ne articula și, în rare situaţii de scurtă durată, fragile și în general ambivalente, a ne umple de sens viaţa. Tocmai pentru a discuta despre toate acestea și despre altele încă, îi invit pe cititori (pe viu și pe YouTube la colocviul și la dezbaterea despre care vorbeam la început.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe