Istoria pe scurt a ceea ce numim '68

Silvio Suppa Publicat la: 19-07-2018

La o jumătate de secol, acel moment istoric surprinzător prin originalitatea sa este menţionat cu ajutorul unei formule simple, ’68, pentru a indica un an special, un pasaj istoric plin de semnificaţii politice, sociale şi culturale, care în timp a asumat o valoare simbolică. 1968 a devenit un loc al trecutului în care „revoluţia” mitică, deşi nu a izbucnit, a condus la dezvoltarea unor evenimente de mare importanţă, care au lăsat un semn de neşters asupra gândirii şi a exprimării. Efectele sale sunt recunoscute şi astăzi în diferite aspecte, tipice unei societăţi moderne: este suficient să ne gândim la naşterea idealului de subiect feminin, aşa cum se obişnuieşte să se spună astăzi în limbaj sociopolitologic pentru a exemplifica schimbarea ca element al progresului ireversibil. Nu este uşor ca acea perioadă, ce se prelungeşte până aproape de 1970, să fie reconstruită. Ea a reprezentat un proces de revoluţionare radicală – aceasta este expresia corectă – a modelelor consolidate ale vieţii materiale şi asociative, a mentalităţilor larg răspândite şi chiar a echilibrului în întreaga Europă de Vest; aceste balanţe se schimbaseră deja în urma unor lupte sociale foarte puternice, începând cu prima parte a anilor ’60 şi s-au prelungit, cu suişuri şi coborâşuri, până la începutul anilor ’70 ai secolului XX.

În ultimii treizeci de ani ai secolului al XX-lea, din cauza crizei petrodolarului, economiile occidentale au intrat în criză, ceea ce a condus la reducerea drastică a veniturilor și consumului. Din acest moment a început așa-numitul „reflux”, adică procesul de retragere a cuceririlor din anii ’60.

 

Beatles, minijupe şi mesaje pacifiste

Revenind la 1968, este momentul de referinţă pentru o schimbare epocală în interiorul generaţiei tinere în relaţia lor cu politica, munca și cultura, schimbare reanunţată de noile stiluri muzicale – mai presus de toate de Beatles, ce promova un manifest cosmopolit plin de o emoţie fără precedent. Se impuneau și noi forme ale vestimentaţiei, care promovau emanciparea femeilor – „minijupa” anilor ’62-’63 –, dar și un mesaj pacifist ce era interconectat cu o critică radicală a politicii externe americane și a prezenţei lor militare în Vietnam.

Cele mai emblematice figuri ale așa-numitului „dialog” Est- Vest păreau de mult apuse, Hrușciov fusese înlăturat de la conducerea URSS în anul 1964, eveniment care a coincis în Peninsulă cu moartea lui Togliatti, secretarul Partidului Comunist Italian, ultimul exponent al „vechii gărzi”, promotorul unui comunism original, ce nu era antisistem din moment ce a acceptat regulile democraţiei și a protejat Constituţia, pluripartidismul, raportul pozitiv cu catolicii și asasinarea lui Kennedy (1963). În siajul acestei lumi pe cale de dispariţie au pătruns generaţii noi, animate de un spirit universal, pline de motivaţii cosmopolite, inspirate de schimbare și provocare faţă de un marxism teoretic diferit de vechea solidaritate socialistă de la începutul secolului al XX-lea.

În acest moment s-a născut critica tot mai accentuată adusă capitalismului sau a neocapitalismului, cum se spunea atunci, pentru a indica reînnoirea chipului marelui capitalism internaţional,  atent la extinderea welfare state. De asemenea, trebuie să ţinem seama de marea atenţie acordată în Europa mișcărilor din campusurilor universitare americane, inspirate de ideile pacifiste și recuperarea naturii, în timp ce literatura beat a anilor ’50 a fost transformată într-un fel de motiv antagonic pentru a legitima disidenţa (fenomenul hippy) și a creat un incredibil fenomen al insubordinării gestuale, intelectuale și spirituale, care au pătruns în cele mai diverse genuri culturale, inclusiv teatru, cu mii de experienţe avangardiste, ceea ce a reprezentat totuși o rafinare fără precedent a democraţiei.

Acest set de transformări a întâlnit totuși în Europa interpretări foarte diferite, fiind influenţate de spaţiul comunicaţional care se dezvolta în mass-media – televiziune, o publicistică înfloritoare a presei, de la ziarele de partid până la cele libere sau fondate de mari concerne industriale și bancare.

Dar vechea Europă era încă cea mai înaltă matrice a culturii civile, îmbogăţită în Occident de valoarea libertăţii și a criticii, două lexicoane de neînchipuit pe calea progresului pe care Vechiul continent din această parte a Cortinei de Fier începea să scrie o pagină incredibilă de critică a puterii și să încerce – în special în Italia și Franţa – să stabilească contacte directe între tinerii care au crescut în școli și universităţi și clasa muncitoare sau o relaţie directă între revizuirea totală a vechiului liberalism și principiile marxismului militant.

Dincolo de rezumatul Manifestului din 1848 şi de Vulgata Capitalului

Însăși traducerea în diferite limbi a manuscriselor din tinereţe ale lui Karl Marx – critica statului și faimoasa „răsturnare” a dialecticii hegeliene – a contribuit în mod neașteptat la împingerea tinerilor dincolo de rezumatul Manifestului din 1848 și dincolo de simpla Vulgată a Capitalului. În același timp, graniţele mai vechi ale teoriei marxiste s-au lărgit în anii ’60, iar alienarea și fetișismul mărfurilor au fost adăugate într-un univers social în care producţia industrială viza mai degrabă proceduri subtile de acumulare sporită decât de redistribuire.

Într-un astfel de climat, primul simbol puternic al lui 1968 a fost critica regulilor de autoritate în politică și în stat, pornind de la autoritatea aspră adoptată de Occident în școală, foarte exigentă în ceea ce privea studiul, dar puţin deschisă faţă de societate și scena internaţională. În consecinţă, s-a dezvoltat o critică acerbă împotriva oricărui aspect al ordinii stabilite, pentru a începe respingerea unei lumi care nu mai corespundea dorinţei tinerești de a privi către viitor, lăsând în urmă vechiul naţionalism și liberalism ideologic, gata să revitalizeze viziunea statului de la începutul capitalismului. În acei ani, așa-numitul Război Rece începea să se deplaseze în planul știinţei și al cuceririi spaţiului, ceea ce a avut ca rezultat pierderea efectului iniţial și mai dur al fricii, chiar dacă armele nucleare, ca mijloc al descurajării agresiunii reciproce existau în continuare. 

Prin urmare, climatul era favorabil unor întâlniri ale tinerilor progresiști din Europa și dincolo de Oceanul Atlantic, iar această realitate a fost catalizatorul protestelor în masă ale tinerilor, ulterior transformate în proteste îndreptate împotriva unui model politic de inspiraţie capitalistă, care, în faţa dezvoltării exprimării democratice, a răspuns cu măsuri de represiune – chiar poliţienească – și a dezlănţuit cel mai violent neofascism.

Astfel s-a născut Mișcarea tinerilor și studenţilor cu demonstraţiile sale de stradă grandioase, ce tindeau să fie pașnice și, în același timp, se mărea importanţa politică de sensibilizare a conștiinţei, în numele noilor autori ai libertăţii, de la Marcuse la Școala din Frankfurt, de la Rousseau la Marx, de la Lenin la „Che” Guevara, faţa pasională a unui erou transferat în inima secolului al XX-lea.

Politizarea anului ’68, rezultatul unei cereri foarte puternice şi generale de schimbare

Concreteţea Revoluţiei cubaneze a creat, de asemenea, imagini ale utopiei puse în practică, un fel de demonstraţie a posibilităţii de a schimba cursul istoriei într-o mare insulă din Caraibe. Această latură foarte politizată a anului ’68 a fost rezultatul unei cereri foarte puternice și generale de schimbare, chiar dacă nici o forţă nu avea o idee precisă despre viaţa din ţările taberei prosovietice și nici nu avea un program concret de posibile schimbări în Occident. Aici, dorinţa de transformare ce respira în tânăra generaţie cultiva în paralel un socialism nedefinit, pe de o parte – poate printr-o puternică relaţie cu partidul comunist –, iar pe de altă parte arăta un mare interes pentru noile invenţii tehnologice și pentru lumea autovehiculelor. Noul tip de îmbrăcăminte al acestor tineri reprezenta simbolic dorinţa de a fi în afara ordinii burgheze constituite. Dar valoarea decisivă a unui astfel de proces a rămas antiautoritarismul și încrederea în alianţa dintre muncitori și studenţi, ce a condus la o prudentă înclinaţie a noilor alegători de a vota partidele de stânga.

Întreaga lume s-a schimbat, iar când revolta studenţilor a izbucnit la Paris, în mai 1968, nimeni nu s-a gândit la reeditarea Revoluţiei franceze într-o formulă marxistă. Fascinaţia „fanteziei la putere” – ca slogan folosit la Sorbona – nu a putut să nu fie contagioasă și să nu forjeze o mentalitate eroică, cu siguranţă disproporţionată faţă de calitatea reală a schimbării care avea loc, mai degrabă socială și culturală decât politică. Așa-numitul „reflux”, adică recăderea într-o sferă de simplă propagandă prin folosirea unor cuvinte ritualice, și nu a unor concepte filosofice, începe tocmai din incapacitatea mișcării studenţești (și a proletariatului din acea vreme) de a începe o politică de inovare instituţională în școli și în fabrici; atunci când au descoperit frazele dure din Statul și revoluţia lui Lenin, nu au avut parte și de o analiză a democraţiei moderne în complexitatea sa, analiză dată de relaţia triunghiulară dintre muncă, știinţă și guvernare a maselor puse în mișcare de evenimentele din ’68.

Acestui triunghi a fost foarte greu de tradus în acţiuni concrete, mai ales în efortul de a reforma realităţile din școli, fabrici și a parlamente. Astfel, inima lui ’68 a început să piardă din suflu până la momentul în care a devenit un fenomen cu o anumită relevanţă doar în formele de comunicare, fără să mai aibă capacitatea de actualizare instituţională; astăzi am spune că vivacitatea pieţei nu a putut să înţeleagă mișcările lente și aproape invizibile ale „palatului”, ale locurilor de putere; distanţa foarte mare dintre schimbare și stabilitate politică a oprit încet, încet acel scenariu incredibil uman și ideal, de care vorbim totuși în continuare.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe