Cum a devenit Securitatea fată-n casă la Ceausescu

Marius Oprea Publicat la: 19-07-2018

În 1968, ca orice activist de frunte al partidului, Nicolae Ceauşescu cunoştea, din timpul ascensiunii sale în nomenclatura comunistă, atotputernicia Securităţii, cât şi faptul că aceasta reprezenta nu numai „braţul înarmat” al regimului în lupta de clasă, dar şi principala pârghie a sovieticilor, prin care aceştia controlau fidelitatea faţă de Moscova a „tovarăşilor” de la Bucureşti. Croită după chipul şi asemănarea NKVD/KGB, cu sprijinul interesat al ocupantului sovietic, împănată, la nivelul conducerii fiecărei Direcţii cu consilieri sovietici şi condusă direct vreme de un deceniu şi jumătate de doi foşti agenţi ai NKVD, Pantiuşa Bodnarenko (românizat Pintilie Gheorghe) şi Boris Grunberg (devenit Alexandru Nicolski), de ea se temeau nu numai „duşmanii de clasă”, dar şi liderii comunişti, ca să nu mai vorbim de mebrii de rând ai partidului.

Utilizată cu succes de către Dej în eliminarea inamicilor săi, începând cu Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi continuând cu Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca, Securitatea rămăsese, în modul cel mai evident, un instrument subordonat în mod direct, peste capul comuniştilor români, intereselor sovietice în România.

Biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej fusese pus sub ascultare

Structurarea coerentă a represiunii în România primilor ani de „democraţie populară” a fost efectuată sub atenta îndrumare a consilierilor sovietici, care au exercitat controlul KGB asupra Securităţii până la retragerea lor, în cea mai mare parte pe parcursul anului 1960 (ultimul consilier sovietic din MAI a părăsit România în 1964). Într-o notă nedatată, redactată cu prilejul anchetelor care s-au făcut în 1967-1968 la Securitate, se arată: „după venirea consilierilor sovietici, la propunerea acestora au fost introduse unele măsuri organizatorice, metode de muncă, denumiri de funcţii şi termeni de specialitate după modelul organelor de Securitate sovietice”. Controlul sovietic în Securitate avea să se estompeze abia după ultimul val de acţiuni represive din 1958-1959, cînd foştii agenţi KGB Pintilie şi Nicolski, dar şi mulţi alţii aveau să fie marginalizaţi sau chiar trecuţi în rezervă, în acţiunea de „românizare” a Securităţii îndeosebi la începutul anilor ’60, după răcirea relaţiilor între Dej şi Hrusciov, care au culminat cu celebra „declaraţie din aprilie”, în anul 1964. Nu întâmplător, în 1968, odată pornit tăvălugul unei acţiuni de epurare a Securităţii şi de reclădire a ei în spiritul „comunismului naţional”, s-a aflat că încă din 1949, din dispoziţia lui Alexandru Nicolski, până şi biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej fusese pus sub ascultare. Printre cei urmăriţi, la începutul anilor ’50 s-au numărat nu doar liderii comunişti ce aveau să intre în închisoare pe parcursul întăririi puterii personale a lui Dej, dar şi alţii – printre care Ion Gheorghe Maurer, ajuns prim-ministru al României, însuşi Nicolae Ceauşescu, dar şi alţi vechi activişti, din toate „liniile de forţă” ale partidului.

„Securitatea e un cal nărăvaş pe care nimeni nu ştie să-l călărească”

Ceea ce-i unea pe toţi aceştia, indiferent de poziţionarea şi statutul lor în interiorul partidului era, mai mult decât în cazul românilor obişnuiţi (pentru că-i cunoşteau mai îndeaproape mecanismele implacabile ale unei puteri discreţionare şi imprevizibile) frica de Securitate. De aceea, atunci când Nicolae Ceauşescu a găsit cu cale să „reformeze” Securitatea, pornind de la denunţarea abuzurilor ei din anii stalinismului şi ai autocraţiei lui Dej, el a avut câştig de cauză şi o susţinere cvasiunanimă în Comitetul Executiv al CC al PCR, unde la finele anului 1967 s-a hotărât înfiinţarea unei comisii speciale, care să-l reabiliteze pe cel mai cunoscut dintre victimele luptelor pentru putere din interiorul partidului din anii stalinismului, Lucreţiu Pătrăşcanu, transformat peste noapte într-un simbol al comunismului naţional. Un mit de care Ceauşescu avea nevoie, pentru a contrabalasa orice nostalgie faţă de Dej şi a-i dinamita acestuia soclul. Dar mişcarea abilă a lui Ceauşescu avea un dublu scop – pe lângă demolarea aurei predecesorului, el urmărea şi înlăturarea din conducerea partidului a principalului său inamic în consolidarea propriei puteri, temutul Alexandru Drăghici, ministru de Interne din 1952, dar şi cel mai vocal critic al lui Nicolae Ceauşescu, impetuosul tânăr activist care răsărise parcă de nicăieri în fruntea partidului, pentru a-i da ordine atotputernicului Drăghici, capul Securităţii.

Pentru ca anul 1968 să devină postamentul comunismului naţional, pe care avea să se ridice soclul unui socialism dinastic de tip asiatic, era înainte de toate nevoie de controlul asupra adevăratelor „gărzi pretoriene” ale regimului, Securitatea. Intrând în arhivele pe care cerneala tuturor anchetelor staliniste abia se uscase, Comisia specială de anchetă condusă de fideli ai lui Ceauşescu, între care s-au remarcat mai ales secretarul CC Vasile Patilineţ şi, pe linie militară, generalul Grigore Răduică (şeful secţiei militare a CC), a ajuns curând, după ce au spart, cu autoritatea împuternicirii speciale dată de Comitetul Central, tăcerea îngheţată care învăluia toate acţiunile din trecut ale Securităţii, la o imagine terifiantă a şirului de crime comise de poliţia politică comunistă. Crime ale căror fire duceau până în prezent şi care ar fi putut distruge orice urmă de legitimitate a partidului însăşi. Tocmai de aceea, în aprilie 1968, cercetările abuzurilor Securităţii s-au încheiat, din aceeaşi decizie a CC al PCR, doar cu debarcarea răsunătoare a lui Alexandru Drăghici. La Plenara Comitetului Central al PCR din 22-24 aprilie 1968, acesta şi-a pierdut toate funcţiile de partid, fiind trimis preşedinte la IAS Fundulea, lângă Bucureşti până la pensionare, iar locul în CC al PCR i-a fost luat, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu şi cu unanimitatea voturilor, de tânărul şi promiţătorul activist Ion Iliescu.

Cu prilejul lucrărilor Plenarei, Ceauşescu a rostit o sentinţă care atunci a scăpat auditoriului: „Securitatea e un cal nărăvaş pe care nimeni nu ştie să-l călărească”. Ea a descris, succinct, tot ceea ce s-a petrecut în acele noi împrejurări în aparatul represiv comunist.

Frica ieşise din sediul Securităţii

Chiar dacă cele şase luni de anchete de până atunci dăduseră la iveală nenumărate abuzuri şi crime, nu doar execuţiii sumare individuale, ci şi unele săvârşite în urma unor acţiuni programate şi împotriva unor colectivităţi, cum au fost „internările” în lagăre şi colonii de muncă sau deportările, acestea nu au avut consecinţe penale pentru făptuitori. Aşa cum arăta Alexandru Drăghici, care s-a apărat vehement la Plenară, fuseseră săvârşite cel puţin cu ştiinţa partidului şi a lui Ceauşescu – care, după cum ameninţător a dat să se înţeleagă Drăghici, chiar participase la ele, în cursul colectivizării. Astfel că, la sugestia înţeleptului Maurer, nimeni nu a fost pedepsit. Ceauşescu însuşi a conchis la Plenară: „este bine să cunoaştem, dar nu este bine s-o spunem public”1. Toate aveau o limită: atît independenţa manifestată faţă de Moscova, cît şi atacarea frontală a exceselor din trecut; discursurile prea dure puteau avea un efect demolator asupra cadrelor Securităţii şi puteau afecta activitatea ei, ceea ce nu era de dorit. Ceauşescu reuşise, la finele anului 1968, să-şi subordoneze total Securitatea, mai întâi sub pretextul „extinderii controlului de partid” asupra ei. Până ca aceasta să devină aparatul fidel dictatorului, nu a mai fost decât un pas, făcut cu subtilitate şi discreţie de noua generaţie adusă în Securitate de Iulian Vlad, care în 1968 avea să devină, cam în acelaşi timp cu numirea lui Ion Iliescu în Comitetul Central, şeful Direcţiei de Învăţământ şi perfecţionare a Cadrelor din Consiliul Securităţii Statului. Pumnul şi palma au fost înlocuite cu „avertizări” şi un control strict al opozanţilor, iar numărul informatorilor a crescut aproape la nivelul forţelor armate ale ţării. Securitatea nu-şi schimbase rostul, ci doar mijloacele. Nu mai era nevoie de frică, frica ieşise din sediul Securităţii, din puşcării şi lagăre de muncă, a ajuns în stradă şi a intrat în casele oamenilor, reuşind la finele celor două decenii de consolidare a regimului performanţa unei manipulări care să nu mai reclame represiunea în forme dure. Se transforma treptat într-un soi de demon fără chip, slujitor fidel, ferm şi la nevoie crud al dictatorului însuşi. Fostul „braţ înarmat” al partidului comunist, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă, cum se autodefinea prin vocea ofiţerilor ei, Securitatea nu şi-a pierdut niciodată caracterul represiv; dar, dacă în

vremea lui Dej ea a fost instrumentul ocupaţiei sovieto-comuniste, după 1968, printr- o abilă mişcare politică şi în asentimentul întregului partid, Ceauşescu a transformat-o fată-n casa propriei dictaturi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe