„Există în România un potenţial cultural imens, care nu este pus în valoare” Petru Lucaci, pictor, Preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România

Dan Pavel Publicat la: 19-07-2018

Care sunt reperele creaţiei pictorului Petru Lucaci de la absolvirea facultăţii și până în prezent?

Cariera mea profesională cred că poate fi înscrisă într-un format tipic pentru generaţia din care fac parte, adică generaţia optzecistă. Noi am debutat într-un context politic stupid, în care simţeai că nimeni nu are nevoie de tine, că drumul spre deprofesionalizare era parcă orchestrat voit, în mod diabolic, de un sistem care dorea să amestece lucrurile, să creeze confuzie. Nu-mi explic altfel cum să termini o școală de artă cu anumită specializare și apoi să fii repartizat la o fabrică de cărămidă, cum s-a întâmplat cu promoţia dinaintea mea, sau să prestezi servicii în cu totul alt domeniu. Pare suprarealist, așa că circula printre noi întrebarea dacă ai luat repartiţie tot la teatrul radiofonic precum scenografii?! Gura de oxigen putea să vină, în acel context, dinspre Uniunea Artiștilor Plastici, care încerca să protejeze profesionalismul de contaminarea cu mișcarea amatoare puternic încurajată de sistem. Dar nu am beneficiat nici de această protecţie pentru că 10 ani au fost blocate intrările în UAP de la Cabinetul 2. Așa că, după cum bine știi, am debutat ca navetist prin jurul Bucureștiului, împreună cu tine, chiar dacă mă străduisem să fiu student de 10, șef de promoţie pe ţară. Dar eram o generaţie de tineri determinaţi să producă o schimbare pe scena culturii contemporane. Din această perspectivă, m-am confundat cu aspiraţiile generaţiei ’80 ce a mizat pe schimbare, pe înnoire, a optat în bună măsură pe introspecţia în zona alternativă din care au apărut într-o formă mult mai acuzată produsele multimedia. Alternative a fost și titlul unui proiect expoziţional iniţiat de Călin Dan sub protecţia lui Dan Hăulică la Galeriile Orizont, proiect expoziţional ce a rezistat două zile, fiind închis din raţiuni politice. Era clar că nu se poate crea o alternativă de exprimare decât underground și acest lucru chiar s-a întâmplat, tot la Galeriile Orizont, dar la subsol, loc ceva mai ferit de ochii cenzorilor regimului, în spaţiul Atelier 35. Acolo s-au întâmplat multe lucruri semnificative pentru generaţia noastră care încerca să fie cât mai prezentă, cât mai vizibilă. Este perioada primelor proiecte personale, în care am încercat să mă apropii de zona arhetipală, la intersecţia cu metafora primordialităţii în care pământul, apa, focul populau universul meu vizual. După proiectele Vatra și Încasetări mi-am propus o… ieșire la stradă, cu o temă ce a creat un oarecare disconfort celor care avizau manifestările culturale. Geneza, un proiect personal gândit pentru Galeria Căminul Artei, însoţit de un catalog cu un text scris de Andrei Pleșu, a fost, firesc, respins de cenzură pentru că tema era… mistică și conţinea nuditate. Salvarea a venit de la conducerea UAP, chiar dacă nu eram încă membru; printr-o intervenţie la Consiliul Culturii și cu unele modificări de conţinut am putut deschide expoziţia. Episodul s-a repetat la Galeria de Artă Delta din Timișoara, deblocarea producându-se cu două ore înainte de vernisaj printr-o intervenţie la primul secretar al judeţului din acea vreme. Desigur, ambele aprobări le-am obţinut condiţionate de reformularea discursului vizual și scoaterea din expoziţie a lucrărilor ce compromiteau ideologia regimului. Anul 1989 a fost pentru mulţi dintrec noi apogeul disperării. Revoluţia a venit pentru generaţia noastră oarecum la timp, oferindu-ne nesperata șansă să ieșim, să vedem în real ceea ce intuiam că se întâmplă în spaţiul internaţional. Recuperarea informaţiei, confruntarea cu realităţile artei contemporane m-a determinat să încerc să mă mișc cât mai mult, să expun, să caut oportunităţi de relaţionare cu spaţiul internaţional. A fost o perioadă foarte bună pentru mine, am expus în Franţa, Germania, Olanda, Grecia, Finlanda, Suedia, chiar dacă asta presupunea un efort financiar și logistic mare, legat de transport, cazare, vize, aprobări, invitaţii etc. Nu eram încă în Europa. După mai mulţi ani de indecizie dacă să rămân sau nu afară, mi-am dat seama că nu am stomac pentru a risca să o iau de la capăt întrun spaţiu necunoscut. M-am decis să optez pentru a rămâne acasă și a continua de la distanţă dialogul cu lumea. Activitatea mea profesională adună peste 40 de expoziţii personale și peste 300 de grup. Încerc să ţin un echilibru între frustrarea că nu am rămas afară, unde reușisem să expun în mai multe galerii, unele chiar cu o imagine foarte bună precum Espace Suisse din Strasbourg, unde au expus artiști americani precum Willem De Kooning, Robert Rauschenberg, Jim Dine, Andy Worhol și Jackson Pollock și satisfacţia că în București am avut mai multă liniște pentru creaţie și șansa să mă implic în activităţi legate de managementul cultural al comunităţii artistice naţionale. Am expus în Sălile Dalles, la Muzeul Naţional de Artă al României, la Muzeul de Artă din Cluj, am realizat un proiect cu patru expoziţii simultane în București, m-am implicat în management organizaţional la UAP din România, în cel de proiecte și producţie de artă contemporană la Victoria Art Center, în cel editorial la revista Arta și unul educaţional la Universitatea Naţională de Arte București.

Cum vă raportaţi la curentele dominante din arta plastică internaţională a ultimelor două decenii?

Cred că sunt unul dintre artiștii români care încearcă să fie din punct de vedere al informaţiei pe domeniul arte vizuale, cu lecturile la zi. Anual încerc să parcurg evenimentele semnificative, măcar din Europa, exerciţiu extrem de util din perspectiva educaţională la care ţin foarte mult. Se întâmplă lucruri fascinante în lumea vizualului, sunt mereu schimbări importante, propuneri surprinzătoare. Am văzut megaproiecte de autor, lucruri remarcabile care reconfigurează scena de artă contemporană, o redimensionează și o fac extrem de atractivă. Cred că este segmentul de cultură contemporană cel mai frecventat în lume dacă ne gândim la fluxul zilnic din muzee de artă contemporană și galerii sau frecvenţa bienalelor și târgurilor de artă. Densitatea evenimentelor forţează și frecvenţa schimbării la nivelul exprimării artistice. Dinamica schimbării din societate se transferă și în domeniul artei. Se stimulează creativitatea, e nevoie de surprize, de aceea spaţiul cultural a devenit imprevizibil. Schimbarea este determinată și de apariţia noilor tehnologii, de tendinţa de a crea grupuri interdisciplinare care să genereze alt tip de exprimare, medii noi, materiale noi etc. Experimentele sunt de tot felul, se face apel la limbajele tradiţionale, ce cu siguranţă nu și-au epuizat resursele, dar și la experimente multimedia, transgenice, e-life etc. M-a bucurat mult faptul că după vreo 30 de ani de artă conceptuală, perioadă în care principiul de bază a fost democratizarea accesului la artă, s-a recuperat vechiul profil al artistului puternic marcat atât de calitatea conceptului, cât și de harul, abilitatea și calitatea reprezentării. În acest context s-a relansat un gen de exprimare ce a fructificat aceste calităţi. Este vorba realismului social, un fel de parafrază la realismul socialist, ocazie de a reconsidera potenţialul identificat în școlile din centrul și estul Europei unde dimensiunea academică a fost conservată. În acest context a devenit vizibilă pe scena internaţională de artă și școala de la Cluj, alături de cea de la Berlin, Leipzig, Praga etc.

Cum se raportează pictorii și ceilalţi artiști plastici români contemporani la arta plastică internaţională? Fac parte din aceste curente, le copiază, se distanţează de ele, sunt originali?

Artiștii români au avut mereu reticenţă faţă de schimbările din lumea artei. Să nu uităm că noi am intrat direct în modernitate, prin artiștii ce au frecventat Școala de la Barbizon. După secole de artă bizantină definită de dimensiunea conservatoare, este greu să accepţi schimbarea. Cu toate că școala românească de artă a ajuns la 150 de ani de existenţă, putem urmări cu regularitate că studenţii români nu au văzut cu ochi buni avangarda vremii lor, preferând lucrurile consacrate. Aman, un artist cu un mare potenţial de exprimare, nu l-a văzut pe Delacroix, a preferat un academism călduţ; Pallady, chiar dacă era prieten cu Matisse, a preferat să-și conserve forma de exprimare și nu s-a lăsat contaminat de neliniștea prietenului. Pătrașcu spunea că noi suntem altfel… Așa este, noi ne lăsăm mai greu seduși de experiment, de schimbare, pentru că am intrat târziu în contact cu lumea artei occidentale, obișnuită cu înnoirea. Am avut totuși perioade de glorie, în care am fost promotori ai schimbării în arta lumii și mă refer aici la avangarda interbelică sau la Brâncuși. Apoi ne-am blocat din nou în proiect din cauza regimului comunist, ce ne-a scos din nou din istorie o jumătate de secol. Desigur, au existat enclave de sincronizare cu arta lumii cum este Grupul 111 și apoi Sigma, dar fără impact în spaţiul internaţional al vremii. Avem în schimb acum șansa reînscrierii într-un dialog internaţional real prin artiștii care, pe cont propriu, au reușit să-și creeze vizibilitate și să intre în mecanismele de promovare actuale. Există în România acum un potenţial cultural imens, care nu este pus în valoare, statul nu se implică în stimularea producţiei de artă contemporană și nici pentru promovarea ei în spaţiul internaţional.

Puţini artiști plastici români contemporani sunt implicaţi atât de intens în „politica culturii”, în managementul problemelor breslei. După căderea comunismului, aţi devenit extrem de activ. Sunteţi președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România. Sunteţi directorul revistei Arta. Periodic, prin rotaţie, la câţiva ani o dată sunteţi președintele uniunilor de creaţie reunite. Care sunt motivaţiile acestei implicări? Cum le împăcaţi pe toate? Cum vă împărţiţi timpul între creaţie, funcţiile oficiale și familie? Care sunt proiectele importante pe care aţi reușit să le promovaţi în toate aceste ipostaze ale politicii culturale?

Cu toate că am zilnic program de atelier, simt un inconfort major prin faptul că acest program pe care mi l-aș fi dorit la fel ca lui Picasso – zilnic între 7,00 dimineaţa și 7,00 seara – este grav afectat de implicarea mea în activităţi ce ţin de sectorul educaţional, de management cultural, editorial etc. Desigur, nu m-a obligat nimeni, mi-am asumat acest lucru din convingerea că este nevoie de voluntariat pe acest sector al artelor vizuale, sectorul cel mai neglijat din sfera culturii. Și cum UAP este deocamdată singura organizaţie a profesioniștilor din România pe acest domeniu, m-am implicat în managementul acesteia cu speranţa că vom putea să o remodelăm dintr-o perspectivă contemporană. Realităţile s-au schimbat, uniunea și-a pierdut forţa și importanţa de altădată, când era o enclavă capitalistă într-un context comunist. UAP era mai puternică decât un minister, avea o fabrică unicat pentru tot ce avea nevoie un artist la acea oră pentru producţia de opere de artă, de la fabrică de culori la ateliere de ceramică, sticlă, turnătorie pentru bronz, pietrărie, tâmplărie, imprimerie, tipografie etc. Avea reţea de magazine ale Fondului Plastic în toată ţara, cu produse unicat, unde artiștii plastici își valorificau dreptul de autor pe toate domeniile artelor vizuale de la pictură, grafică, sculptură la arte decorative, design, modă, bijuterie etc. Toate comenzile de monumente pentru spaţiul public din ţară se realizau prin uniune, toate achiziţiile de opere de artă pentru patrimoniul statului, muzee, instituţii etc. erau trecute prin uniune. Uniunea dispunea de Casă de pensii, un fond de împrumut financiar pentru artiștii care nu aveau alte venituri. UAP dispunea de un patrimoniu imobiliar impresionant, de galerii și ateliere de creaţie. Multe din aceste lucruri s-au pierdut din diferite cauze. Dacă acea infrastructură de creaţie nu ar fi fost influenţată propagandistic de regimul comunist, ea putea rămâne și la această oră viabilă pentru creaţia contemporană. Acum, organizaţia trebuie să se adapteze noilor realităţi și este extrem de greu pentru că statul nu mai oferă un suport eficient pentru reorganizarea domeniului. Mai mult de jumătate din patrimoniul de ateliere s-a pierdut fără a se găsi o soluţie de refacere și completare a lui, ţinând cont că numărul artiștilor a crescut semnificativ prin înfiinţarea mai multor școli superioare de artă și a numărului studenţilor celor deja existente. S-au pierdut galeriile, numai în București din 40 înainte de 1989 au mai rămas cinci. Realitatea contemporană pentru un artist este și mai tristă. Artistul este singura categorie socială care, dacă are un loc de muncă, adică atelier, trebuie să și-l plătească (și au cam 10 la sută dintre artiști un astfel de loc de muncă, vital pentru profesia lor). Artiștii plătesc producţia de artă care pentru unele genuri artistice este extrem de costisitoare. Suportă de asemenea costurile de expunere, adică galeria cu costurile aferente de personal, utilităţi și chiria impusă de stat, în condiţiile în care aceasta este deschisă gratuit publicului pentru educaţie, formarea gustului pentru artă și creșterea calităţii vieţii cetăţeanului. Dacă mai amintim că din 1989 nu mai exisă un fond naţional pentru artă contemporană care să asigure patrimoniul curent al muzeelor și instituţiilor din România, realizezi că cineva trebuie să se implice și să atragă atenţia autorităţilor asupra acestui capitol important al culturii contemporane. Uniunile de creatori se confruntă cu nenumărate probleme, inclusiv de recunoaștere a rolului acestora în menţinerea unor standarde profesioniste pe toate domeniile din sfera culturii. Au fost, din nefericire, mai multe încercări ale unor politicieni de a reorganiza viaţa culturală pe principii populiste, lucru extrem de grav.Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori, fără a se constitui în monopol pe sfera culturii, încearcă să menţină un climat de profesionalism pe fiecare domeniu de activitate culturală. Toate uniunile de creatori au colaborări și cu scena independentă, lucru firesc și necesar pentru consolidarea fiecărui domeniu. Alianţa se constituie într-o masă critică semnificativă și a reușit de-a lungul timpului să impună legi care să stimuleze gea Timbrului cultural de finanţare a proiectelor culturale și acordarea de ajutoare sociale artiștilor aflaţi în dificultate, Legea Publicaţiilor de importanţă naţională, a făcut intervenţii la Ministerul Finanţelor pentru fiscalitate, la Ministerul Muncii pentru probleme sociale etc. În acest context, pot să spun că am reeditat după 10 ani de absenţă și mult mai mulţi de apariţie ocazională Revista Arta, o publicaţie emblematică a plasticienilor încă din anii ’60. Am considerat că trebuie recreat un instrument critic care să cerceteze, să promoveze și să conecteze arta românească cu spaţiul cultural internaţional. Revista Arta tipărită este dublată de o publicaţie on-line, integral bilingvă, ce își propune să promoveze și să arhiveze cele mai semnificative evenimente expoziţionale ale artiștilor români, mizând pe impactul de difuzare în mediul virtual. Am refăcut de asemenea un format al Premiilor UAP, eveniment la care din motive economice s-a renunţat aproape 10 ani. Acest eveniment se constituie într-un bun prilej de a marca excelenţa în domeniul artelor vizuale și a atrage atenţia asupra unui domeniu destul de marginalizat din cultura naţională. Am început cu mijloace proprii reconversia Combinatului Fondului Plastic de la spaţiu industrial la Centru Internaţional de Artă prin disponibilizarea unor spaţii pentru galerii de artă, ateliere sau depozite de artă vizitabile. În final, sperăm să găsim sprijin pentru finalizarea unui proiect ce ar trebui să cuprindă un depozit/muzeu de artă contemporană, galerii de expunere, centru multimedia într-un spaţiu polivalent care să poată găzdui spectacole, filme de artă etc., bibliotecă, artotecă, arhivă, ateliere de lucru pentru artiști în rezidenţă, de ceramică, sticlă, metal, gravură, fotografie etc., spaţii de recreere, școală liberă de artă, cafenele, galerii cu vânzare. Ar putea să fie un pol de mare interes mai ales pentru tineri în căutarea unui hub cultural. Relaţia Uniunii cu tinerii artiști mi s-a părut că trebuie să fie una specială și în acest sens am susţinut permanent implicarea acestora în proiectele noastre chiar din perioada studenţiei. Am susţinut de asemenea parteneriate cu alte organizaţii independente pentru a stimula și consolida implicarea tinerilor în proiecte pe domeniul arte vizuale. Galeria Atelier 35 din Șelari sau Multimedia de la Centrul Artelor Vizuale au beneficiat de implementarea unor proiecte generate de Centrul de introspecţie vizuală P+4, Electroputere Craiova, Nucleu etc. De asemenea semnificativă în acest sens este prezenţa în incinta CFP a Galeriei Unarte București, o adevărată platformă de exprimare profesională a studenţilor, perfect integrată în circuitul profesionist al locului. Mai pun la socoteală și faptul că de șapte ani sunt directorul artistic al unui spaţiu de proiecte și producţie culturală contemporană Victoria Art Center, un centru care și-a propus să stimuleze creaţia de artă contemporană și tinerii artiști români, încercând conexiuni cu spaţiul internaţional prin manifestări comune sau schimburi expoziţionale. Acest experiment este mult conexat cu una dintre activităţile mele de bază, aceea de profesor la Universitatea Naţională de Arte București. Pentru a completa oferta educaţională din școală, mi-am propus să ofer ocazia unor tineri emergenţi să se implice și într-un dialog cultural extrașcolar, să-și confrunte intenţiile cu artiști consacraţi din scena culturală internă și internaţională. I-am implicat astfel în proiecte de tipul Corpul ca proiect cultural contemporan, provocări teoretice, replici artistice în care am identificat teme de mare actualitate de tipul Corpul supravegheat, Celălalt corp sau Corpul social. Am dat astfel tinerilor artiști posibilitatea să investigheze o temă de mare interes, în încercarea de a descoperi forme noi de reprezentare. De asemenea, au avut șansa expunerii într-un context alături de artiști consacraţi ceea ce cu siguranţă constituie un dialog important pentru formarea lor profesională. Am intrat și într-un proiect European, Startpoint în care se implică anual cam 80 de universităţi de artă din Europa, am expus la galerie lucrări ale masteranzilor Universităţii de Artă și Design din Linz, proiecte prezentate la Ars Electronica, am colaborat cu Muzeul de Artă Contemporană Essl Wiena, Galeria Oudin din Paris sau Școala superioară de Artă și Design Grenoble. Dacă mă gândesc cât timp dedic activităţilor prezentate mai sus, încep să mă neliniștesc pentru că, neputând să fiu ubicuu, cel mai mult suferă atelierul și desigur familia. Mă amăgesc cu faptul că din perspectiva celor 99 de ani pe care trebuie să-i trăiască un artist pentru a-și desăvârși opera… mai am ceva vreme și pentru activitatea de atelier, iar în relaţia cu familia profit de faptul că toţi membrii ei sunt implicaţi în activităţi devoratoare de timp și nu au când să-mi simtă lipsa. Dar probabil că va trebui să mă vindec la un moment dat întrucât am constatat pe propria piele că noi aparţinem într-adevăr unui univers suprarealist, în care dacă faci bine cuiva nu te iartă niciodată, constaţi că nu faci niciodată suficient pentru ceilalţi, că nici un lucru bun nu rămâne nepedepsit și… pot continua. Mai știu un lucru, și anume că artiștii trebuie să fie egoiști, să investească în ei, nu în activităţi cronofage, altele decât cele de creaţie. Aștept să mă maturizez!

Comparaţi bugetele culturale din România și din alte ţări europene și noneuropene. Care este ponderea (în diferite ţări) dintre ceea ce face statul și proiectele investitorilor privaţi, colecţionarilor particulari, marilor donatori din domeniul artei și culturii?

Dacă e să vorbim despre bugetul culturii la noi după revoluţie, trebuie să-l invoc pe domnul Andrei Pleșu, fost printre altele și ministru al Culturii, care spunea că bugetul ministerului este de zero virgulă nimic. Cam asta este realitatea și în acest moment. Cel puţin pe domeniul nostru nu există un proiect de finanţare care să stimuleze producţia de artă contemporană, nu exisă un fond naţional de achiziţii de artă contemporană, nu există muzee de artă contemporană, iar infrastructura domeniului este de o precaritate revoltătoare. Nu am reușit acum să achiziţionăm un Brâncuși, dacă nu am făcut-o la timp, iar curând nu o să putem achiziţiona nici opera unor artiști contemporani care au început să ajungă la o cotă internaţională impresionantă. Nu avem în expunere muzeală arta anilor ’60, ’70, ’80, ce să mai vorbim de arta contemporană. Sunt artiști români expuși în muzeele lumii, nu și la noi. În afară de MNAC, nu există la nivel naţional o reţea de muzee și galerii de artă contemporană susţinute de stat, care să contribuie la tezaurizarea producţiei de artă contemporană, să contribuie din perspectivă educaţională și formativă la completarea profilului cultural al cetăţeanului roman în secolul XXI. Nu există pe domeniul artelor vizuale un proiect finanţat pe modelul Festivalului „George Enescu”, Tiff sau Festivalul Internaţional de Teatru. Toată lumea știe asta, dar nimeni nu face nimic. Dacă e să vorbesc despre infrastructura domeniului și să amintesc doar faptul că de ani de zile încercăm să stabilizăm patrimoniul de galerii de artă și ateliere de creaţie, atâtea câte au mai rămas, la nivelul întregii ţări și nu reușim să reactualizăm o HG, prelungindu-i valabilitatea, securizând astfel patrimoniul de spaţii culturale protejate. Dacă ne mutăm la Paris sau în altă parte din Europa, vom beneficia de astfel de facilităţi pentru creaţie. La noi e mai greu. De ce oare, din prostie, din ignoranţă sau din ce cauză? Încă nu am aflat. Sunt ţări în care investitorii în construcţii sunt obligaţi ca la un anumit nivel de înălţime clădirile să disponibilizeze spaţiile de la ultimul etaj pentru studiouri de creaţie sau locuinţe pentru artiști, alte ţări obligă investitorii să transfere 2% din investiţie către obiective culturale sau există sisteme de fiscalizare ce stimulează sponsorizarea. Au apărut astfel fundaţii, muzee particulare și alte instituţii ca iniţiative private.

Când planificaţi următoarea expoziţie personală?

Eu sunt pregătit pentru o expoziţie personală mai amplă, dar aștept un moment în care să nu se interfereze cu activităţile mele de management cultural. Am considerat că nu este potrivit să mă promovez în acest context. Poate greșesc. Particip totuși frecvent la expoziţii colective din solidaritate colegială. Mai multă lume îmi atrage atenţia că risc să fiu perceput, de cei care nu-mi cunosc atelierul, mai mult administrator decât artist. Este un lucru care mă deranjează teribil. Deci meditez și revin cu un răspuns.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe