Când mămăliga explodează sau corectitudinea politică și demersul nuanţării

Victor Rizescu Publicat la: 19-07-2018

Se întâmplă că nu am dat atenţie, la vremea lui, unuia dintre scandalurile publice produse de reverberaţiile culturii fasciste după comunism, din orbita căruia au rămas, pentru posteritate, documente din cele mai tulburătoare. Este vorba despre cel izbucnit în urma aniversărilor de 90 și 92 de ani ale părintelui Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ, celebrate în februarie 2009, respectiv februarie 2011, inclusiv prin cântece legionare intonate de maicile așezământului înfiinţat în 1991 la îndemnul aceleiași figuri legendare a vieţii monahale (dispărută în 2013, atunci când fostul stareţ a fost condus pe ultimul drum de o mulţime numărând 10 000 de persoane, potrivit relatărilor din presă). Am nimerit mai târziu, și din întâmplare, peste înregistrările video de pe YouTube înfăţișând cântările măicuţelor, devenind chiar un spectator pasionat al lor înainte de a mă lămuri în legătură cu cât sunt de faimoase și câte controverse au iscat. Pornind de la ele, am făcut dese incursiuni printre celelalte postări conţinând piese din repertoriul Gărzii de Fier interbelice disponibile pe același site.

Fascinaţia morbidă este o înclinaţie prea răspândită pentru a avea nevoie de explicaţii suplimentare.

Nevoia ajustării progresive a memoriei colective

Nu de dragul justificărilor oţioase zăbovesc acum asupra slăbiciunii mărturisite, în continuarea unui articol publicat în această serie – intitulat „Politica memoriei între stânga și dreapta” –, unde spuneam că nevoia ajustării progresive a memoriei colective în spiritul armonizării ei cu preferinţele și valorile prezente ar trebui să se traducă prin revalorificarea atent ponderată a vocilor și simbolurilor provenite din porţiunea de stânga a culturii de dinaintea comunismului (împotriva reflexului adânc înrădăcinat de valorificare a dreptei prin opoziţie cu comunismul). Motivaţia apologiei de faţă în favoarea raportării la simbolurile dreptei radicale autohtone sub semnul unei combinaţii de spirit critic și înţelegere empatică face corp comun tocmai cu argumentaţia amintită, ea însăși indisociabilă de pledoaria pentru disocieri empatice înrudite având funcţia de a separa, bunăoară, valenţele emancipatoare ale marxismului de corelaţiile sale filosofice din spaţiul de origine al politicii totalitare.

Cea mai de răsunet explozie a mămăligii româneşti

Rezonanţele sinistre ale noţiunii de corectitudine politică s-au disipat considerabil în ultima vreme, și puţină lume se mai îndoiește astăzi că ea nu face decât să exprime cerinţa unei atitudini de consecvenţă rezonabilă practicată pe făgașul diseminării populare a teoriei politice democratice, pernicioasă doar atunci când se propagă sub chipul dogmatismului insensibil la nuanţe. Consecvenţa democratică exprimată prin condamnarea manifestărilor istorice ale extremismului riscă să își rateze și ea ţinta în absenţa nuanţării.

E greu de stabilit când s-a încetăţenit expresia „mămăliga nu explodează” ca o descriere a resemnării românești în faţa nedreptăţii permanentizate împletite cu disfuncţii banalizate și ineficienţă patentă.

Cu siguranţă că este folosită cel mai adesea pentru a evoca pasivitatea socială din timpul comunismului, mai rar cu referire la atrofia acţiunii sociale energice și organizate din deceniile de după. Fără îndoială că, oricât adevăr ar exprima respectiva butadă, mămăliga complicităţilor insidioase stabilite între români a mai explodat ici și colo, cu intensităţi variabile, pe parcursul celor două perioade. Atunci când este contemplată în lumina aceleiași succinte și penetrante descrieri metaforice a caracterului naţional, secvenţa precomunistă a istoriei naţionale ne dezvăluie și ea câteva izbucniri de magnitudine ale nemulţumirilor adânc mocnite faţă de tipare structurale cu tendinţa de perpetuare sub diferite forme, în ambianţa celor mai diverse regimuri. Mișcarea cu participare preponderentă a tinerilor, menită să transpună sentimentul de exasperare într-o revoluţie regeneratoare sub auspiciile valorilor de dreapta, a fost cea mai de răsunet explozie a mămăligii românești de până la 1944. Îi putem concede această calitate fără a-i împărtăși principiile doctrinare și obiectivele. După cum putem localiza în spaţiul unei asemenea caracterizări istorice sursele nelămuritei, dar persistentei reacţii de simpatie încercată de unii dintre noi atunci când se confruntă cu vestigiile ei, muzicale sau de altă natură.

Ecourile unei zvârcoliri ale universalei năzuinţe spre mai bine

Un pamflet de stânga de la sfârșitul anului 1937 profetiza în spirit orwellian transformarea preconizatei revoluţii legionare – atunci cu perspective de reușită realiste – în birocratism corupt potenţat, precum și degenerarea apelului ei pentru distrugere regeneratoare în autoritarism osificat și steril. Așteptările în cauză nu s-au îndeplinit, iar radicalismul fascist a rămas la noi o forţă minoritară, surclasat cu mult ca pondere politică de diferitele semifascisme cu alură mai bătrânicios-burgheză, promovând mesaje mai moderate dar acţionând de la bun început din interiorul cercului vicios al semiparlamentarismului și democraţiei de faţadă (și participând la Holocaust pe această bază). Neavând ocazia de a se integra fără stridenţe în același peisaj, revoluţia „arhanghelească” și-a conservat în posteritate rezonanţa de strigăt convulsiv după dreptate. Măicuţele de la Petru Vodă – ajunse pe YouTube dintr-o indiscreţie, și nu în virtutea vreunei campanii de propagandă – au fost înregistrate atunci când celebrează cel mai de seamă angajament din tinereţea unui maestru venerat, transmiţând astfel ecourile unei zvârcoliri ale universalei năzuinţe spre mai bine. Mă gândesc că e în spiritul corectitudinii politice elementare să înţelegem astfel semnificaţia gestului lor devenit celebru.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe