(ne)Sfinţii de noi și de lângă noi

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 19-07-2018

La sfârșitul anului 2017, un nou debut lua prin surprindere lumea literară românească. Bogdan Răileanu ieșea la rampă cu volumul de proză scurtă Tot spaţiul dintre gândurile mele (editura Polirom, colecţia „Ego Proză”), beneficiind dintru început de girul unor autori consacraţi ca Florin Iaru sau Marin Mălaicu-Hondrari. De altfel, a fost un debut foarte bine primit de critică, dar și de cititori. La nici jumătate de an de la debut, Bogdan Răileanu revine cu un roman, Dinţii ascuţiţi ai binelui, apărut în colecţia „821. 135. 1 Scriitori români contemporani”, a editurii Humanitas.

Este un roman în primul rând inedit, atât prin prisma subiectului abordat, cât și prin cea a manierei de construcţie.

Două fronturi de luptă aparent diametral opuse

Autorul prezintă două fronturi de luptă aparent diametral opuse, dar care, la un moment dat, se întâlnesc: viaţa lui Maldini, interlop din Ferentarii Bucureștilor și viaţa călugărilor de la Mănăstirea Scărarului, de pe dealul Nebunul Mare. În ceea ce privește maniera de construcţie, Bogdan Răileanu s-a inspirat cumva din romanul lui Cosmin Perţa, În urmă nu mai e nimic (editura Polirom, 2015), în sensul că, asemenea acestuia, el alternează prezentarea celor două lumi, cea presupus sacră, din mănăstire, cu cea laică, prezentând cititorului două realităţi ce par a nu avea nimic în comun, dar care de fapt se dovedesc a fi faţa și reversul unei singure monede. Spre deosebire de Perţa, unde fantasticul se infiltrează în ambele planuri narative, la Răileanu se poate observa grija de a reda totul cât mai realist. El se opune cu desăvârșire fantasticului. Iar atunci când apare totuși un personaj neverosimil, și anume câinele presupus a fi sfânt, îl încadrează în planul firului narativ cu cea mai mare naturaleţe, ca și cum nici nu s-ar fi putut scrie povestea fără această prezenţă. Și nu doar le prezintă, ci le și construiește alternativ, astfel încât cititorul să fie martor succesiv atât la transformările survenite în viaţa călugărilor, cât și în cele petrecute în viaţa interlopului Maldini.

Un roman fără revelaţii sau iluminări miraculoase

Este foarte interesant de observat cum, în nici unul dintre cazuri, nu avem de a face cu transformări bruște de perspectivă, în romanul acesta nu se petrec revelaţii sau iluminări miraculoase, ci totul decurge lin, într-un firesc al lucrurilor. Apropierea lui Maldini de cele sfinte nu este rezultatul unei minuni, ci urmarea faptului că încă din copilărie, Dumnezeu a fost prezent, fie și într-o formă subtilă în viaţa sa, chiar dacă starea predominantă a lucrurilor gravita în jurul fărădelegilor mai mici sau mai mari. De asemenea, în cealaltă tabără, viaţa călugărilor nu a luat-o razna peste noapte, ci s-a degradat progresiv, din cauza influenţei unui stareţ cu idei nu tocmai ortodoxe.

De asemenea, ceea ce atrage atenţia la acest roman este modul în care autorul reușește să redea atât atmosfera de mănăstire, cât și pe aceea creată în jurul interlopilor bucureșteni, intrând cu succes atât în pielea unui călugăr, cât și în cea a unui răufăcător. Ba mai mult, reușește să surprindă, rând pe rând, cu fidelitate, toate cele patru „stări de agregare” ale raportării faţă de sfinţenie prezentate în acest roman: lupta călugărilor cu diavolul îndoielii, într-o perioadă de pace a mănăstirii, în care sentimentul predominant este smerenia și supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, tulburarea ce-i cuprinde pe călugări în perioada în care noul stareţ schimbă paradigma vieţii monahale, întorcând totul cu susul în jos, aroganţa interlopului în perioada în care era încă departe de a se gândi la Dumnezeu, precum și starea acestuia în prima perioadă a tranziţiei sale spre cele sfinte, guvernată, surprinzător, de o oarecare doză de naivitate, specifică, aș putea spune, copiilor care încearcă să pătrundă cu mintea lor nelucrată tainele dumnezeiești. Pentru ilustrarea acestui din urmă caz, este sugestiv următorul paragraf „Și pe bună dreptate cămătarul se gândea că rugăciunea lui simplă, care pornea dintr-un apartament de pe Calea Victoriei, ajunge mai greu la Dumnezeu decât rugăciunea unui călugăr de la muntele Athos, de exemplu, care ţinuse post și știa cum să se roage. Că și rugăciunea asta la Dumnezeu nu era chiar așa de simplă, îi spusese Pinguina. Vedea rugăciunea lui ca pe un poștaș care urca agale pe o bicicletă către Dumnezeu, în timp ce gândurile și rugile călugărilor adevăraţi zburau ca niște rachete spre împărăţia cerurilor”.

Nici Rău, nici Bine absolut

De bună seamă că acest roman, pe măsură ce se va difuza în medii cât mai variate, va isca o seamă de controverse venite fie din sânul Bisericii Ortodoxe Române, fie din rândul credincioșilor ultraortodocși. Este adevărat că faptele expuse de Bogdan Răileanu în cartea aceasta sunt mai mult decât reprobabile pentru viaţa monahală autentică și că un cititor neavizat s-ar putea cu ușurinţă sminti, ca să folosesc un cuvânt din sfera vieţii religioase. Dar, încă de la început, trebuie avut în vedere faptul că aceasta este o operă de ficţiune, nu un reportaj care să redea cu fidelitate situaţia reală din vreo obște mănăstirească reală. Iar în al doilea rând, se întrevede în această poveste o alegorie despre raportarea fiecăruia dintre noi la divinitate și mai mult decât atât, la ceea ce înţelege fiecare prin sfinţenie.

De asemenea, miza acestui roman poate fi și aceea de a ne arăta că, cel puţin în planul vieţii pământești, nu există nici Răul absolut, ce condamnă omul la damnare fără urmă de scăpare, că oricât ar fi omul de predispus la rele, tot păstrează în el setea de Dumnezeu, dar nici Binele absolut, imposibil de pervertit, și că ambele sunt destinate să coabiteze cumva, cu toate riscurile incluse. Dar cea mai importantă învăţătură care se desprinde de aici este aceea că nu este destul să îţi propui să trăiești o viaţă în slujba Domnului dacă nu îţi și supui voinţa proprie voii Acestuia.

Bogdan Răileanu, atât cu volumul de debut, cât și cu acest roman, și-a câștigat deja locul la masa marilor prozatori ai literaturii române contemporane, atât graţie unui discurs narativ caracterizat prin limpezime, cât și datorită stăpânirii cu mână forte a unor tehnici de creaţie literară de mare rafinament, reflectate în poveștile create și în personajele cărora le dă viaţă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe