Omul pe cale

Maria Bilaşevschi Publicat la: 19-07-2018

La Palatul Culturii din Iași, Muzeul de Artă găzduieşte expoziţia triadei artistice ce anterior a cucerit Muzeul Brukenthal – Zamfira Bîrzu, Gabriela Drînceanu, Mihai Pamfil. La loc central: omul-arhetip, aflat la limita dintre realitate și imaginaţie, dintre ceea ce retina poate recunoaște și asemănă și plăsmuirile mitologice ale unor fiinţe angelice ori subterane. Chiar dacă aparent se naște o antiteză la nivelul poveștii, întregul ansamblu trebuie citit ca un portal ce transgresează realul spre o cale a omului.

"Ce spirit este atât de gol și orb încât să nu recunoască faptul că un picior este mai nobil fără pantof, iar pielea este mai frumoasă fără ornamentele cu care este îmbrăcată?” Michelangelo

„Omul nu este decât o slabă licărire în furtună, dar această luminiţă rezistă şi această luminiţă e totul”

Personalitatea artistică a Zamfirei Bîrzu se manifestă printr-o luciditate care stăpânește procesele dinamice, adesea aleatorii, în sensul stabilirii unui necesar echilibru între „ordine” și „aventură”, între „stil și strigăt” – ca să folosim o antinomie lansată de Michel Seuphor. Artista compune corpul personajelor sale, suspendate atemporal în moizacul de culoare din vaste forme aparent geometrizate, dar rezultate nu din dorinţa de a sparge tabuurile estetice, ci din acea de a reda nudul ca o esenţializare a aparenţei. O stare de plutire este indusă de ipostazele surprinderii, ipostaze ce pendulează între sfială și cutezanţă.

Zamfira Bîrzu tratează subiectele în sensul în care Poincaré susţinea că „Omul nu este decât o slabă licărire în furtună, dar această luminiţă rezistă și această luminiţă e totul”. Lumina pe care o proiectează artista asupra subiectului este cea care determină starea. Graţiile feminine se hrănesc cu propria voluptate, întreg universul exterior fiind în fapt proiecţia interiorului, decorativismul extern fiind pretextul pentru a sublinia particularitatea fiecărui personaj în parte.

Nudul Zamfirei Bîrzu comunică spaţiului ce-l înconjoară un aer vag familiar prin care planează amintiri, scenarii neîmplinite, așteptări, posibile iubiri. Autoportretul amplasat la intrarea în sală ne apare ca un chip al marelui scenograf care încolonează prezenţele feminine în deplină sezualitate, chipul trădând o uimire sau strigăt de încântare, ce ne amintește de faptul că ea, artista, este cea care plăsmuiește în prezent aceste făpturi coborâte dintr-un univers eliadesc. Substanţa lor este cea care conciliază absenţele, elimină ce e figurativ-inutil, folosind dintre elementele realului ceea ce le este propriu. Lucrările artistei sunt enigmatice, iar adevărul exprimat de artistă își cultivă propria frumuseţe, în timp ce noi, ca privitori, devenim martorii unei experienţe inaccesibile cunoașterii, posibile doar sufletului.

Reinvestiri simbolice şi emoţionale

Și fiindcă omul Zamfirei Bîrzu pare a fi inspirat mai degrabă de mitologii personale, cel al Gabrielei Drinceanu pare a fi rezultatul unei fuziuni ori a făuririi unui prototip ce însumează în egală măsură sacrul și profanul. Suntem martori ai unei transcendenţe prin forme și volume subtil articulate, organizate în structuri inductive.

Reperele cvasifigurative ale Gabrielei Drinceanu nu se sfiesc să-și ascundă iconografia originară, fondul de tradiţie pe care și-l asumă ca pe un catalizator al trăirilor artistei. Distorsiunile onirice ori de tip ready-made, siluetele metalice parcă decupate din univers, intervenţiile ingenioase asupra lemnului sunt în fapt reinvestiri simbolice, dar și emoţionale. Artista plăsmuiește situaţii într-o direcţie contrară acelui estetism de origine baudelairiană care afirma că „gustul pentru adevăr… oprimă și înăbușă gustul pentru frumos”. Fiindcă e clar că astăzi nimeni nu mai judecă frumosul în funcţie de armonie compoziţională sau după tema propusă; nu aspectele exterioare se afirmă ca reale, ci sensul lăuntric al volumelor ce-și împlinesc destinul.

În sculptura Gabrielei Drînceanu există o balanţă între personal și universal, între emoţie și receptivitate, ceea ce ne arată că, în fapt, fiecare personaj este mai mult decât un totem și mai degrabă o rezultantă a acelei amprente unice pe care fiecare individ o poartă cu sine pe lume. Tiparul iconic sau de organizare spaţială hieratică o fascinează pe artistă, dar nu își pune amprenta decât pe alocuri, la nivel conceptual. Nu atât corpul, ca structură și nici sensul pe care acestea îl transmite primează. Antropomorfizarea lemnului sau a metalului, oprirea timpului în articulaţiile neclintite, de fapt, senzaţia de mișcare naturală, de coregrafie ce sugerează desprinderea de pe pământ sau zborul, pe care ţi le creează fiecare lucrare în parte, sunt amplificate prin gestualitate, gestul purtând cu sine umbra pe care o proiectează. Privite cu atenţie, inserţiile augmentează rolul fiinţelor îngerești de mijlocitor între pământesc și celest sau mai mult de vehicul între proiecţia vizibilului, palpabilului și naraţiunea intrinsecă, cu valenţe spirituale.

Calea dinspre subconştient spre suprafaţă

Lumea lui Mihai Pamfil este pe cât de fascinantă și diversă, pe atât de tainică, aproape subpământeană. Clovni, zbuciumași (termen inventat de artist), acrobaţi, Muma vieţii, un peisaj atemporal deschide seria grafismelor, a personajelor scrijelite în pastă cu o gestualitate frenetică, ca și când fiecare personaj, linie, își face propria cale dinspre subconștient spre suprafaţă.

Calea lui Mihai Pamfil este cea a trecerii definitiv spre „dincolo”, dar nu în sensul stingerii vieţii, ci a unei decorporalizări, în care spiritul își lasă carapacea și își imprimă plecarea asupra privirii încremenite (Calea uitată). Personajele lui Mihai Pamfil, deși par a pluti pe un cer adesea mat, exprimă construcţia arhitectonicopsihologică a artistului. Întotdeauna se petrece ceva. O mișcare, o grimasă, o licărire. Făpturile sale nu sunt omenești decât la exterior, expresia lor însumând tipologii funeste, impunătoare. Lumea artistului este aglomerată de făpturi cu puternice reverberaţii preistorice ori încarnări ale unor atavisme ce izvorăsc cu certitudine din nevoia de a expulza, de a decanta și de a oferi un chip „substragerii” și uitării de sine.

Fără a se deconspira, omul lui Mihai Pamfil este cel care nu aspiră să iasă din rama-lemn de poartă în care a fost încorsetat, ci caută a se adânci în sine pentru a cunoaște ce anume îi rezervă prezentul, viitorul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe