Mihai Eminescu și teatrul (câteva consideraţii)

Dana Ţabrea Publicat la: 19-07-2018

Raportarea poetului Mihai Eminescu la teatru este una intimă, deși postura de critic teatral e una destul de puţin cunoscută, mai puţin cunoscută publicului larg chiar decât cea de publicist propriu-zis. Am citit scrierile de critică teatrală ale lui Mihai Eminescu din perioada 1870-1883 și le găsesc fascinante atât în ceea ce privește tonul, cât și în privinţa consistenţei ideilor exprimate. Departe de tonul grav abordat în poezii, tonul de critic teatral al lui Mihai Eminescu este poznaș, haios, de un umor genial, fără a înceta prin aceasta să se preocupe cu seriozitate de spectacol și de elementele acestuia. Mihai Eminescu era un rebel, un comentator acid, recalcitrant, pe alocuri caustic, comicul debordant rezultând din stil, modul de a scrie cronică de teatru. În același timp, este foarte sobru atunci când își exprima cu fermitatea opiniile. Între aceste două laturi, identific o contradicţie, dar nu în sens negativ deoarece o găsesc absorbitoare. În ciorna unui articol nepublicat, se referă cu ironie la idee de teatru naţional: „Teatrul Naţional! Nume frumos, dar care sună a batjocură acolo unde nici nu există”.

Aristotelic, tradiţionalist, naţionalist şi clasicist în gusturi, alegeri şi viziuni, Mihai Eminescu pretinde foarte mult de la statutul de teatru naţional; în primul rând, reţin că îl interesează originalitatea şi plierea pe specificul naţional, pe ceea ce avem de oferit, fără a apela la „împrumuturi de la alţii” şi din afară. Punctul de pornire cel mai temeinic rezidă, în concepţia lui Mihai Eminescu, în poezia şi proza naţionale şi într-o „filosofie românească”.

Contează „ce fel de repertoriu” avem

În studiul intitulat „Repertoriul nostru teatral”, publicat iniţial în Familia şi reprodus ulterior în diferite forme, inclusiv în volume, Eminescu dă curs celor mai multe dintre ideile sale cu privire la teatrul naţional în particular şi la teatru în general. Anumite afirmaţii simple şi aparent întâmplătoare deconspiră credinţele lui Eminescu, pe baza cărora întreaga sa atitudine critică se bazează şi care stau, de asemenea, la baza esteticii teatrale ce poate fi schiţată luând ca punct de plecare cronicile sale teatrale. Orice concepţie estetică este subsumată inevitabil unei concepţii etice, deoarece în opinia lui Eminescu nu e suficient ca ceva (bunăoară, o instituţie omenească sau o chestiune oarecare) să fie frumos dacă nu e şi util, folositor. Un pragmatism de un anume fel – conservator – ar putea conferi categoria posibilă sub care am înscrie astăzi estetica etică pe care o configurează scrierile despre teatru ale lui Eminescu. În continuarea ideii, Mihai Eminescu crede că teatrul nu poate avea o valoare etică dacă nu promovează, ca instituţie de spectacol, creaţiile serioase împotriva „libertinajului în idei, în simţiri şi-n fapte”. În opinia sa, se poate face teatru de artă („teatru-arte”) sau se poate practica o meserie ca oricare alta („teatru-meserie”) şi în această privinţă Eminescu are o concepţie idealistă, cu care cu greu putem fi de acord în contextul actual. Mai departe, Eminescu pune problema repertoriului enunţând deschis că, în ciuda faptului că un repertoriul al creaţiilor dramatice puse în scenă poate fi identificat, cel mai mult contează „ce fel de repertoriu” avem, iar nu simplu fapt că avem un repertoriu. Eminescu nu apreciază genul comic, nici pe cel al lui Vasile Alecsandri şi nici pe cel al lui Matei Millo deoarece sunt imorale şi pline de frivolităţi, nemaicontând faptul că sunt spirituale. În plus, se referă în mod negativ la comediile lipsite de spirit, dar şi la dramele seci. Nu apreciază deloc împrumuturile de orice fel, dar în primul rând pe cele lingvistice şi împestriţarea cu termeni greceşti, armeneşti, evreieşti, nemţeşti, ruseşti etc. În opinia sa, nu doar talentul e important în ceea ce priveşte scrierea pieselor ce se joacă şi care ar putea face parte dintr-un repertoriu, dar mai ales curăţenia şi frumuseţea limbii române, din nou idei destul de controversabile astăzi, chiar dacă într-un alt context (al englezismelor şi franţuzismelor etc.). Sunt invocate foarte multe nume, pe care nu mai are sens să le menţionăm, având mai multă o valoare istorică, decât una de interes direct astăzi.

Prostituarea teatrului într-un mod „corupt”, „barbar” şi „necult”

În ceea ce priveşte drama, din nou Eminescu se dovedeşte foarte exigent în chestiunea selecţiei repertoriului teatral, deoarece nu ar fi de acord nici în ruptul capului cu o dramă „fără caractere, fără scop, fără legătură”. Între o comedie spirituală, dar frivolă şi o dramă istorică, dintre care prima are „o mulţime de spirit, de caracteristică şi de viaţă palpitantă”, iar cea de-a doua neavând „fond de viaţă”, respirând adesea „un fel de imoralitate crasă şi greţoasă” (Alecsandri versus Bolintineanu), Eminescu va alege răul cel mai mic, şi anume comediile lui Alecsandri. În schimb, cu adevărat demne a fi transformate în reprezentaţii scenice sunt pentru Eminescu piesele care „au poezie, sunt lucrate cu conştiinţă multă şi cu talent mult”. În altă ordine de idei, Eminescu preţuieşte adevărul, coerenţa narativă, verosimilul în ceea ce priveşte construcţia unei piese de teatru care merită să fie montată şi să facă parte dintr-un repertoriu. Este foarte exigent şi virulent totodată, folosind termeni duri la adresa traducerilor din alte limbi ori a creaţiilor în limba română care nu se ridică la nivelul scontat, ajungând să „batjocorească scena română”, să „prostitueze teatrul” într-un mod „corupt”, „barbar” şi „necult”, dând ca exemplu comediile lui Iorgu Caragiale.

Mai curând, Eminescu e adeptul „creaţiunilor geniilor poterice, cu simţăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase şi morale”. În ceea ce priveşte repertoriul, ca prim moment în constituirea teatrului naţional contează ca autorul să scrie pentru public, dar fără a se coborî la el, căutând mai degrabă să îşi ridice publicul la nivelul său şi să se facă înţeles pe deplin de către acesta; nu contează ca valoarea estetică să fie maximă, însă, în ceea ce priveşte valoare etică, cerinţa lui Eminescu e ca aceasta să fie absolută. Dacă e vorba de glume, acestea trebuie să aibă un sâmbure de adevăr la bază şi o morală clar precizabilă. În acest sens, exigenţele lui Eminescu nu se îndreaptă în direcţia talentului scriitoricesc al dramaturgului ce merită pus în scenă. Admite şi piesele scrise cu un talent modest, dar „scrise solid şi sănătos fără jignirea moralei şi a cuviinţei”. De aceea, un repertoriu naţional de dorit va fin unul care nu doar să „placă”, ci să fie şi util, cu alt cuvinte, care să „folosească”.

„Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfăţişează”

Alături de repertoriu, actorii, interpretarea actoricească/ jocul actorilor constituie cel de-al doilea moment în crearea teatrului naţional. Mihai Eminescu compară raportul dintre repertoriu şi actori cu cel dintre trup şi suflet: „Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia, în care se întrupează repertoriul”. În cronicile sale, Eminescu acordă o atenţie deosebită, pe lângă evidenţierea poveştii într-un mod concis şi original, jocului actorilor, observând gesturi, făcând remarci cu privire la aptitudini, talent, capacitatea de creare de rol şi execuţie, folosind termeni foarte plastici şi sugestivi, e foarte intuitiv şi vede evoluţia actorului prin rolul jucat, nu doar simplul rol, pare însă mai puţin empatic. Este foarte critic şi scrie concis şi la obiect, mergând cu mesajul despre jocul anumitor actori drept la ţintă, nu face concesii. Stabileşte distincţii clare între învăţarea de pe rost a rolului şi interpretare, apoi în cadrul interpretării este preocupat de modul în care actorii se identifică personajului interpretat, reuşindu-le mai mult sau mai puţin identificarea cu rolul dând publicului impresia de autentic, veridic, real, adevărat. Cel de-al treilea element în constituirea teatrului naţional vizează chiar publicul.

În distincţiile pe care Eminescu le face remarc o agerime a spiritului şi o bună cunoaştere a domeniilor umaniste, a străfundurilor fiinţei umane, a psihologiei omului, dar şi un mod de a percepe din interior fenomenul teatral. Are multiple menţiuni cu privire la limbă şi mod de pronunţie şi cum trebuie să fie acestea îndreptate în cazul partiturii cutărui sau cutărui actor. Dar aş aduce în discuţie distincţia pe care o face între accentul gramatical şi cel logic, subliniind importanţa celui din urmă şi exemplificând în detaliu cum funcţionează acesta atunci când actorul rosteşte o anumită replică, punând accent pe oricare dintre cuvintele care o compun, schimbând prin aceasta înţelesul propoziţiei/frazei şi al rolului, aşa cum este acesta perceput de spectator. În afară de susţinerea autenticităţii de interpretare, Eminescu e adeptul controlării pasiunilor: „Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfăţişează”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe