Textul referențial al lui Mihnea Berindei privind discursul lui Ceaușescu din 1968

Gabriel Andreescu Publicat la: 21-08-2018

Neparticiparea României la invazia Cehoslovaciei de către cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia, pe 21 august 1968, și condamnarea „țărilor prietene” de către Partidul Comunist frate, de la București, a produs o surpriză globală. Implicațiile ulterioare ale „disidenței” lui Nicolae Ceaușescu asupra vieții interne și asupra relațiilor internaționale ale țării au fost considerabile. Explicații asupra evenimentelor au apărut din primele clipe. Firește, timpul avea să adauge noi date, noi perspective imposibil de pus în valoare atunci. Din anul 2012, există un acces larg la câteva surse-cheie pentru cele întâmplate, urmare a muncii istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu. Selecția de documente din Arhiva CC al PCR, perioada 1965-1971 (Polirom), conține opt materiale referitoare la atitudinea conducerii de partid în acele momente: relatarea din 17 august 1968 privind vizita lui Nicolae Ceaușescu la Praga, în fața Comitetului Executiv al CC al PCR; ședința aceluiași Comitet Executiv, convocată în urma invadării Cehoslovaciei; planul de măsuri din 21 august 1968 pentru pregătirea armatei în contextul bănuitei amenințări; stenograma discuțiilor dintre Ceaușescu și Iosip Broz Tito, din 24 august 1968; discuția dintre liderul român și ambasadorul sovietic A.V. Basov, din 25 august 1968, și, în aceeași zi, ședința Comitetului Executiv pe marginea întâlnirilor avute de secretarul general al partidului; instrucțiunile din 26 august 1968 asupra organizării gărzilor patriotice; discuția lui Paul Niculescu-Mizil cu ambasadorul sovietic la 26 august 1968.

Anterior și ulterior accesului la documente, au existat numeroase speculații. Una, primită cu interes, a fost teza lui Șerban Orescu, a existenței unei aprobări secrete a lui Nicolae Ceaușescu, datată 20 august 1965, de trecere limitată prin România a trupelor Pactului de la Varșovia (Ceaușismul – România între anii 1965 și 1989, Albatros, 2006). Nimic nu a confirmat ulterior susținerea. Alte scrieri au vorbit despre evidențe: vizita în capitala Cehoslovaciei a lui Ceaușescu nu s-ar fi tradus în sprijinul automat și total al conducerii de la București pentru primăvara pragheză (Adam Burakowski); sfidarea adusă Moscovei de către Ceaușescu ar fi determinat pe mulți scriitori de prestigiu să intre în PCR (Dennis Deletant).

Între numeroasele analize ale evenimentelor, apreciez una care mi se pare neegalată de vreo altă scriere pe subiect. Studiul lui Mihnea Berindei, Ceaușescu și discursul din august 1968, publicat în anul 1999 în Belgia și apoi reeditat în limba română, este un model al exploatării datelor existente în momentul conceperii lui, al punerii accentelor, al suplinirii prin raționamente a detaliilor la care nu putem avea acces din motive obiective. Sintetic și clar, comunicativ, studiul reprezintă o adevărată „introducere canonică” în logica evenimentelor de acum 70 de ani.

 

Analiza lui Mihnea Berindei

Mihnea Berindei a avut la dispoziție în anul 1999 stenograma ședinței Comitetului Executiv al CC al PCR din 21 august 1968 (convocată de Prezidiului Perma­nent la ora 4 dimineața!), stenograma completă a discuțiilor dintre Ceaușescu și Tito de la Vârșeț, din 24 august 1968 și expunerea făcută de Ceaușescu în fața Comitetului Executiv în urma discuției cu ambasadorul sovietic din 25 august (documente făcute publice în 1998 de Constantin Moraru și Liviu-Daniel Grigorescu, respectiv Ioan Scurtu și Cezar Mâță în Dosarele Istoriei). Deci cunoștea trei din cele opt documente pe care avea să le editeze alături de colaboratorii săi 14 ani mai târziu.

Din materialele avute la dispoziție și informații complementare, Mihnea Berindei deduce că liderii români nu erau la curent cu iminența intervenției militare. Praga telefonase în timpul nopții, iar Ambasada URSS trimisese la sediul CC al PCR o notă nesemnată la ora trei dimineața. Membrii Comitetului Executiv au exprimat și teamă, și indignare. Sentimentul că România ar putea avea soarta Cehoslovaciei îi face să dea frâu liber resenti­mentului antisovietic și antirus. Sunt propuse și luate rapid hotărâri de mobilizare a populației, de reînființare a gărzilor patriotice, de contactare a unor state posibil partenere. S-au convocat Comitetul Central, Con­siliul de Stat, guvernul, Marea Adunare Na­țională pentru a obține unitatea în jurul conducerii partidului.

Mobilizarea populației urma să se facă exclusiv sub controlul organizațiilor PCR. Nota care urma să fie trimisă guvernelor celor cinci state implicate exprima dezacordul față de intervenția în Cehoslovacia, o califica drept o încălcare flagrantă a suveranității naționale „a unui stat socialist frățesc”, o grea lovitură dată sistemului mondial socialist, mișcării comuniste și muncitorești internaționale. S-a cerut Marii Adunări Națio­nale să adopte o declarație asupra principiilor politicii externe a României.

Concluzia lui Mihnea Berindei este că primele decizii ale liderilor comuniști români porneau de la convingerea că exista amenințarea reală a unei intervenții sovietice. Ca urmare, și-au îndreptat atenția spre măsurile care puteau elimina eventuala invazie. Ce se întâmpla în Cehoslovacia devenise ceva subsidiar.

Istoricul găsește că stenograma discuțiilor confidențiale dintre Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito în Vârșeț, din 24 august, confirmă interpretarea dată ședinței Comitetului Executiv. Ambii lideri își arată surprinderea față de acțiunea desfășurată sub egida Tratatului de la Varșovia, amândoi sunt convinși că un astfel de pericol îi pândește și pe ei. Ceaușescu și Tito susțin că vor rezista prin toate mijloacele. Și unul, și celălalt consideră starea de spirit a partidelor și populațiilor pe care le conduc liniștitoare. Nicolae Ceaușescu ridică subiectul sprijinului militar în caz de conflict, dacă se poate oare conta pe Iugoslavia și dacă se poate avea în vedere o apărare comună. Tito răspunde favorabil la prima întrebare, se arată rezervat în ce o privește pe a doua.

La 25 august, după întrevederea cu ambasadorul Uniunii Sovietice, discursul lui Nicolae Ceaușescu s-a schimbat radical față de cel utilizat în zilele anterioare. El apare, apreciază Berindei, ușurat și încrezător. Alarma trecuse. În fața Comitetului Executiv, secretarul general susține că prietenia dintre PCR și PCUS nu trebuie pusă in discuție, că deosebirile de păreri sunt vremelnice și chiar ar fi posibil ca, din lipsă de informații sau printr-o inter­pretare eronată, conducerea PCR să se fi înșelat.

 

Concluziile lui Mihnea Berindei

Scrupulosul istoric susține că e îndoielnic ca sovieticii să fi plănuit o intervenție în România sau Iugoslavia, în condițiile în care erau angajați în Cehoslovacia. Argumentul principal ar fi că în 1968, liderii PCUS nu aveau suficiente motive pentru a-l schimba pe Ceaușescu. Deși după retragerea tru­pelor sovietice din România, în 1958, Bucureștiul evoluase spre o politică externă autonomă, condu­cătorii români au evitat să lezeze interesele majore sovietice și au sprijinit mișcarea comunistă internațională.

Există două întrebări care au captivat cercetătorii interesați de ce s-a întâmplat la 21 august 1968. Prima: cum este de înțeles reacția de atunci a liderului PCR? Argumentarea lui Mihnea Berindei este atât de rotundă, încât orice expunere a ei ar afecta frumusețea răspunsului. Îl citez deci: „Apare evident că, înainte de toate [în discursul de la 21 august], ne aflăm în fața unei pledoarii pro domo. Reacția lui Ceau­șescu a fost determinată de frică. Se simțea personal amenințat și, după cum am văzut, conducerea PCR împărtășea temerile lui. Neîncrederea sovieticilor la adresa lui fusese manifestă. A fost ținut departe de reuniunile celor cinci și de preparativele militare. Nu a fost pus la curent cu operațiunea decât după declanșarea acesteia. Prin intervenția celor cinci în Cehoslovacia, el des­coperă, într-un mod brutal, limitele tole­ranței sovietice; descoperă că recursul la forță este mereu posibil. Discursul său din 21 august, totalitatea măsurilor luate sau preconizate până la 25 august au fost dictate – am văzut – de o singură frământare: cum să înde­părteze amenințarea pe care o credea iminentă. Pentru a se salva, chiar și numai pentru o vreme, el nu ar fi ezitat să antreneze țara într-o rezistență armată, oricare ar fi fost consecințele acesteia”.

A doua întrebare privește „reconvertirea” lui Ceaușescu după acele evenimente. Din nou, e de preferat să ascultăm glasul lui Mihnea Berindei: „În schimb, Ceaușescu și propagandiștii regimului au știut să folosească din plin efectele de lungă durată ale discursului în România și în Occident. S-a creat falsa imagine a unui lider liberal și patriot, dar aflat constant sub amenințarea unei intervenții sovietice. Această presupusă amenințare a devenit alibiul și argumentul principal al unei puteri discreționare: orice atitudine sau manifestare care contravenea cât de puțin liniei partidului definită de «conducător» devenea o trădare a intereselor naționale”.

Drept încheiere, oare ce se potrivește mai bine decât ultima propoziție a istoricului? Urmarea este bine cunoscută.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe