1968 – anul în care lumea a devenit „satul global”

Petru Clej Publicat la: 21-08-2018

Aveam nouă ani în 1968, dar chiar și la vârsta aceea am realizat că lumea e în fierbere. Îmi amintesc de vizita lui Charles de Gaulle la București, în mai, și de reîntoarcerea lui grăbită la Paris, unde studenții păreau a fi pornit o revoluție. Îmi amintesc de reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și de momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu din august, când, reîntorcându-mă acasă de la fotbal din Cișmigiu, am fost atras de vuietul care venea din Piața Palatului, unde avea loc mitingul de sprijin pentru Ceaușescu, ce condamna în termeni categorici intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. M-am apropiat, am auzit urale și am văzut oameni sincer entuziasmați de discursul înflăcărat al liderului comunist român, în același loc în care peste 21 de ani avea să-și pecetluiască sfârșitul printr-un discurs întâmpinat de data aceea cu huiduieli.

Și-mi mai amintesc de misiunea Apollo 8, prima cu oameni la bord, care a înconjurat luna și celebra imagine, prima a globului pământesc de la o asemenea distanță, imagine care a dat un imbold fără precedent mișcării ecologiste.

Mark Kurlansky avea 19 ani în 1968 și a fost implicat în evenimentele acelui an pe care-l consideră unic și irepetabil și pe care îl analizează în cartea sa 1968. The Years that rocked the World (1968. Anul care a zguduit lumea), apărută în 2004 la editura Vintage.

Kurlansky a fost, potrivit propriilor afirmații, „parte a unei generații care ura Războiul din Vietnam, care protesta împotriva lui și care avea o viziune asupra autorității modelată de memoria gustului piperat al gazelor lacrimogene și a modului în care poliția înconjura încet, cu manevre de învăluire înainte de ataca, cu bastonul înainte, pentru lovitura decisivă”.

În mod evident, cartea Kurlansky pleacă de la războiul din Vietnam, care acum 50 de ani a divizat societatea americană și a dat naștere unor proteste radicale de o violență fără precedent.

A fost anul în care războiul din Vietnam a dus la retragerea președintelui Lyndon B. Johnson, care nu a mai candidat la un nou mandat și la alegerea lui Richard Nixon, anticomunistul fervent care avea să dezangajeze Statele Unite din sud-estul asiatic, lăsându-l pradă dominației comuniste.

A fost anul asasinării lui Robert Kennedy, candidatul prezidențial antirăzboi, și a lui Martin Luther King, liderul mișcării nonviolente pentru drepturile cetățenilor de culoare, anul în care confruntările rasiale au erupt cu o violență extremă, care a zguduit societatea americană.

 

Primăvara de la Praga

Dar Kurlansky nu rămâne concentrat pe Statele Unite și își îndreaptă atenția și spre mișcările radicale din Europa, cele din Franța, Germania, Cehoslovacia și Polonia.

De altfel capitolul despre Primăvara de la Praga mi se pare cel mai reușit din toată cartea. Autorul sesizează că liderul partidului cehoslovac, Alexander Dubček, nu era decât un comunist reformator care dorea relații mai bune cu URSS.

Polonia, numită „cea mai fericită baracă din lagărul sovietic”, era un caz aparte. Liderul comunist Władysław Gomułka trebuia să facă echilibristică între naționalismul polonez și relația cu Moscova.

Kurlansky îi citează în mod evident pe Jacek Kuroń și Adam Michnik, la acea vreme tineri comuniști revoltați, în 1980, fondatori ai Solidarității, pentru care 1968 a fost momentul de cotitură, de ruptură cu comunismul.

Și bineînțeles, din capitolul rezervat Poloniei nu putea lipsi referirea la antisemitism, una dintre componentele de bază ale reprimării comuniste de acum jumătate de secol.

Evreu asimilat, cu părinții comuniști, Michnik a avut atunci abia atunci revelația originilor sale: „Singurul mod de a ști că eram evreu au fost antisemiții care-mi spuneau că sunt evreu”.

Așa cum era de așteptat, Franța e un capitol aparte. Dominată de personalitatea sufocantă a președintelui Charles de Gaulle, țara a suferit rapide transformări în anii ’60, printre care și în universități.

„În 1958 erau 175 000 de studenți în Franța, iar în 1968 numărul ajunsese la 530 000 – de două ori mai mult ca în Marea Britanie, dar acorda doar jumătate din numărul de diplome acordate de Marea Britanie, deoarece trei sferturi dintre studenții francezi abandonau studiile pe parcurs”, scrie Kurlansky. Aceasta a dat naștere unei supraaglomerații în universități, care la rândul ei a fost una dintre cauzele protestelor din mai.

 

„Danny cel Roșu”

Ca și în Polonia, mulți dintre liderii studenților francezi erau evrei – printre ei Daniel Cohn-Bendit, zis „Danny cel Roșu” – ceea ce a alimentat, ca și în Polonia, antisemitismul.

La contrademonstrația din Paris în favoarea lui De Gaulle, pe Champs-Élysées, la care au participat circa un milion de oameni, au putut fi văzute lozinci ca „Trimiteți-l pe Cohn-Bendit la Dachau”, referire la fostul lagăr de exterminare nazist.

Cohn-Bendit, care avea dublă cetățenie franceză și germană, a compărut în septembrie 1968 în fața unei curți din Germania pentru o acuzație de tulburare a ordinii publice la o demonstrație la Frankurt.

„Danny cel Roșu” și-a dat seama că procesul său se deschidea în aceeași săptămână cu cel al liderilor studenților din Polonia, Jacek Kuroń și Karol Modzelewski. Când judecătorul german i-a cerut să-și spună numele, Danny a spus „Kuroń și Modzelewski”, la care judecătorul a spus „Ce? Cine?” și la fel au exclamat și tinerii săi suporteri din sală.

Cohn-Bendit a realizat atunci că nimeni în sală nu știa cine sunt liderii studenților din Polonia și, până a explicat acest lucru, efectul dramatic s-a pierdut.

 

Satul global

Kurlansky face o analogie între valul revoluționar din 1848 și cel din 1968, numai că acum 50 de ani, acolo unde domina comunismul, tinerii s-au răzvrătit împotriva comunismului și unde era capitalism tinerii s-au răzvrătit împotriva capitalismului. Iar unii lideri ai studenților stângiști din Occident erau fascinați nu de URSS, ci mai ales de China și liderul ei Mao Zedong sau de liderul comunist cubanez Fidel Castro.

În China, Revoluția culturală declanșată în 1966 făcea ravagii, deși era în faza descendentă, tinerii fiind incitați de Mao să distrugă orice era legat de trecut și să se revolte împotriva vârstnicilor.

În Cuba avea loc o mișcare similară, chiar dacă una de proporții mai reduse, în care Castro desființa ultimele vestigii ale inițiativei private, în anul care avea să însemne debutul cultului lui Che Guevara, exportatorul eșuat al revoluției cubaneze în America Latină, ucis în anul precedent.

Deși fost demonstrant stângist, Kurlansky nu poate decât să se mire de faptul că cineva poate să-l glorifice pe Che sau pe patronul său Castro și cu atât mai puțin pe Mao, recordman la numărul de victime în numele proiectului comunist.

Cartea nu omite nici protestele violente, reprimate sângeros, din Mexic, țară unde în acel an aveau loc Jocurile Olimpice rămase în memorie prin protestul antirasist cu pumnul ridicat al sprinterilor Tommie Smith și John Carlos pe podiumul de premiere al probei de 200 de metri.

Kurlansky trage concluzia că 1968 a constituit, prin influența televiziunii, începutul a ceea ce filosoful canadian Marshal MacLuhan numea „satul global”, care azi a devenit norma nu doar prin intermediul televiziunii, ci și datorită Internetului, anticipat și el de MacLuhan. Și autorul dă ca exemplu lansarea misiunii Apollo 8, chiar după Crăciun, care a unit prin imagini omenirea la sfârșitul unui an în care a părut mai divizată ca oricând.

Trebuie să recunosc că și pentru mine, copil de nouă ani la acea vreme, imaginile alb-negru de pe ecranul televizorului cu racheta Saturn 5 care se pregătea de lansare și imaginea Pământului din orbita circumlunară au rămas amintirea cea mai vie a acelui an memorabil. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe