’68 reprimat în Europa de Est

Roberto Fai Publicat la: 21-08-2018

Semnele fenomenului radical, epocal, care în cărțile de istorie apare în mod obișnuit prin ’68 se manifestaseră deja de ceva ani în acele spații mai puțin vizibile ale culturii și politicii. Evenimentele care au urmat au confirmat rolul cârtiței hegeliene care a scormonit întotdeauna pe sub pământ, producând rezultate o serie de efecte în timp care vor avea un caracter disruptiv, ce vor marca momente de cotitură epocală.  

Antiautoritarismul și anticonstituționalismul au fost elementele cele mai vizibile ale unui cod cultural care a marcat constelația sensului acestui extraordinar fenomen epocal care va impune transformări de ordin politico-social ale eticii, valorilor și stilurilor de viață. Este suficient să ne gândim la două simboluri care au afectat îmbrăcămintea tinerei generații: pe de o parte avem invenția fustei mini, în anul 1963, de către stilistul britanic Mary Quant, care deschide libertatea feminismului, iar pe de altă parte îi avem pe Beatles și Rolling Stones, simboluri antagonice ale schimbării radicale a stilurilor și gusturilor muzicale în orice colț al lumii.

Jacques Lacan, în domeniul psihanalizei, va schița cutremurul social al timpului prin intermediul vocii simbolice a „morții tatălui”, care venea să confirme sensul acelui vector antiautoritar de care am vorbit anterior.

 

Marcuse, un simbol filosofic

Trebuie să recunoaștem, fără tăgadă, că această „voce” a fost rezultatul cel mai pătrunzător al momentului ’68, care  a avut efecte chiar și în deceniile mai apropiate de noi. Ne referim aici la acel filon existent în cadrul mișcării care a avut în background o luptă filosofică ce i-a regăsit ca oponenți, din motive de ordin teoretic și al experienței de viață, pe doi mari germani considerați a fi seismografele contemporaneității în acei ani – Herbert Marcuse și Theodor Adorno. Primul dintre aceștia a emigrat în SUA în anul 1934 din cauza nazismului și a devenit un simbol filosofic al „noului subiect politic” care profețea, pentru mișcare, rolul de cale revoluționară către paradis. Adorno – criticând cu tărie această presupusă revoluție – a fost obligat în acest timp să își suspende cursurile universitare, în 1969, din cauza unei contestații pe care a primit-o la catedră, la momentul în care trei studente frumoase s-au urcat pe catedră descoperindu-și sânii, aruncându-i astfel în față partea rebelă și desacralizantă a mișcării.

De la acel moment, desigur, putem vorbi de epilogul Școlii de la Frankfurt, Pantheon filosofic și sociologic european care s-a născut în amurgul anilor ’20 ai secolului trecut.

1968 a zguduit din temelii cultura și politica momentului, iar pentru aceasta este suficient să ne gândim doar că acea contestare sistematică a lumii a implicat toate marile capitale: de la Berkley la Paris, de la Berlin la Roma, de la Moscova la Praga și Beijing sau Varșovia, fără ca, așa cum se știe, să existe formule similare de exprimare.

Tocmai această realitate, a experiențelor pe care țările din Est le-au cunoscut, intenționez să  abordez în a doua parte a scurtului meu eseu, îndreptându-mi atenția cu precădere către acele momente definitorii care au condus la declanșarea Primăverii de la Praga. Chiar și în țările unde guverna „socialismul real”, primele treziri, primii fermenți începuseră să apară încă din prima jumătate a deceniului șase, atât în Cehoslovacia, cât și în Polonia lui Gomułka. Se respira în aceste țări în mod „precaut” aerul unei „destalinizări” ale căror ecouri ajungea până în URSS, ecouri care reverberau și afectau starea de spirit a membrilor societății statelor din Blocul est-sovietic, care aveau speranța deschiderii unor etape de reformă în domeniul economico-social și politico-instituțional menite să aducă în interiorul acelor populații un grad mai mare de autonomie și libertate.

 

„Doi ’68 diferiți”

Între anii 1964-1966, în Cehoslovacia și nu doar acolo, apăreau a fi din ce în ce mai insistente acele manifestări care denunțau și ironizau puterea excesivă a birocrației, contestau cenzura și revendicau aplicarea unei reale democrații proletare. În acest sens, se observă vivacitatea multor reviste și înmulțirea nu numai a numărului adunărilor secrete, unde participau grupuri de studenți din ce în ce mai mari, ci și a lozincilor sau a revendicărilor scrise pe zidurile sediilor universităților sau ale altor clădiri, ajungându-se până la timide ciocniri timide cu regimul politic în care cuvântul din ordine era „Vrem un nou partid!”.

Ne referim la un climat de trezire care, din nefericire, va fi urmat de o intensificare a măsurilor represive ce vor ajunge la nivelul lor maxim la Praga, între 1966 – cu ocazia sărbătorilor universitare din luna mai, care au avut în centru ironia ireverentă a sloganurilor scandate de studenții universitari și a intelectualilor – și în 1967, când la 31 octombrie, marea demonstrație inițiată și promovată de studenți va naște reacția furioasă și represivă din partea poliției. Ei bine, în acei ani, în acel climat de retrezire a speranței civile care își dorea un „socialism cu față umană” îi vom găsi pe protagoniștii promotori ai reînnoirii politice, culturale și politice, personalități și figuri de intelectuali din țările Europei de Est – din Cehoslovacia și Polonia cu precădere – care au avut posibilitatea să cunoască, aprecieze și să iubească Occidentul, fie după înăbușirea Primăverii de la Praga, fie, mult mai aproape, după prăbușirea Zidului Berlinului. Ne referim la Milan Kundera, Vàclac Havel, Miloš Forman, Bohumil Habral, Jiří Pelikán, Adam Michnik, Jiří Menzel, Jan Patočka, Karel Kosik, Leszek Kolakowski, Miloš Hájek, Zygmunt Bauman și mulți alții.

Climatul contestatar al protestelor și al revendicărilor este o măsură a trezirii societății civile, a milioane de oameni tineri, muncitori, femei, intelectuali care cereau și sperau, în Cehoslovacia ca și în Polonia și, de asemenea, și în Iugoslavia – unde răspândirea acestor idei începe să exprime chiar starea de spirit, ce se regăsea de altfel în conștiința profundă a națiunilor componente – a unor impulsuri de „naționalism“ și „particularism”. După căderea Zidului și prăbușirea rușinoasă a sistemului sovietic, acestea vor avea ca rezultat dramatic deschiderea tragediei conflictelor devastatoare post-Tito din fosta Iugoslavie (Nicole Janigro, cercetătoare și psihanalistă iugoslavă a știut să ne prezinte în extraordinarul său studiu publicat în anul 1993 – L’esplosione delle nazioni. Il caso jugoslavo, Feltrinelli – elementele subterane, impulsurile antice și ancestrale care au produs declanșarea războaielor balcanice din fosta Iugoslavie) o profundă reînnoire politică, instituțională și culturală. Din păcate, aceste instanțe morale și acțiunile celor care i-au urmat au fost sufocate de loviturile represiunii „puterii instituționale” a țărilor Pactului de la Varșovia (URSS, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană) ce au intervenit cu tancurile pe străzile capitalei, pe 21 august 1968, punând capăt încercării generoase a lui Alexander Dubček. Sfârșitul tragic al sumbrului ianuarie 1969, simbolizat prin jertfa tânărului Jan Palach în Piața Wenceslas, a arătat întregii lumi incapacitatea reformării „socialismului real”.

Dacă antiautoritarismul a fost vectorul momentului ’68 în întreaga lume, este necesar să recunoaștem că studențimea universitară și muncitorimea care au condus și au împărtășit luptele în bogatele și liberele societăți occidentale, deși au condamnat în mod net și clar invazia din Cehoslovacia, sinuciderea lui Jan Palach și tragica soartă a Primăverii de la Praga, au demonstrat că au avut o slabă atenție față de „frații” din Europa de Est, de care erau divizați prin Cortina de fier. Privirile contestatarilor din Occident erau îndreptate mai degrabă către revoltele din SUA ce aveau ca temă Războiul din Vietnam, miturile latino-americane, Revoluția cubaneză, Revoluția culturală chineză, ceea ce ne permite să afirmăm că există, în realitate, „doi ’68 diferiți” – cel din Vest și cel din Est.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe