Cenușa fină a istoriei

Stelian Tănase Publicat la: 21-08-2018

În mai ’68, eram elev de liceu când am fost scos cu toată școala pe șoseaua Kiseleff. Motivul întreruperii cursurilor a fost destul de exotic – vizita generalului Charles de Gaulle. Era cel mai important lider occidental venit la București. Am fost aliniați pe trotuare cu portrete și bannere, dar astea veneau de la partid, erau cărate în spate de niște tovarăși. Elevii aveau în mâini doar stegulețe. Lui Charles de Gaulle i s-a organizat o primire triumfală. Generalul descinsese cu suita pe aeroportul Otopeni și era dus nu știu unde, pentru a fi primit oficial. România, după spusele lui de Gaulle, juca același rol cu cel jucat de Franța în NATO – de Maverick – care se situase asemănător față de Brejnev & Kremlin.

 

Sentimentele mele erau amestecate. Propaganda oficială ne aruncase împotriva generalului, văzut de Scînteia pe la sfârșitul anilor ’50 ca un dictator, când preluase puterea la Paris pentru a întemeia Republica a V-a.

 

De Gaulle a părăsit intempestiv România

 

Prin anii ’60, treptat, poziția Bucureștiului – pe măsură ce se distanța de Moscova – s-a schimbat. Întâi, după criza din Caraibe, din octombrie 1962. Bucureștiul nu a vrut să fie părtaș la aventurismul lui Hrușciov, care a fost foarte aproape de a arunca lumea într-un război atomic. Apoi, după ce de Gaulle a dat semne de antiamericanism, uneori visceral. Pe general îl enerva supremația SUA și își dorea regăsirea măreției Franței. În 1968, aveam 16 ani, eram departe de a percepe subtilitățile acestui joc politic.

Apoi la o zi sau două, am aflat că generalul de Gaulle a părăsit intempestiv România pentru a se întoarce la Paris, unde izbucniseră mari proteste de stradă. Studenții s-ar fi revoltat și au ridicat baricade. Au avut loc confruntări cu poliția soldate cu morți și răniți. Golul de informație în acea vreme se umplea ascultând Radio Europa Liberă. Câteva zile, am stat cu urechea lipită de un vechi aparat de radio. Interesant e că Radio București amesteca știrile și comentariile, era un adevărat zigzag. Nu puteai să-ți faci o impresie. Pe de o parte, prezenta revolta străzii ca o bătălie de clasă, o ridicare anticapitalistă (mai ales odată cu grevele muncitorilor din Franța), ca un semn clar că Occidentul se afla în criză, poate ultima. Pe de altă parte, Radio București îl susținea pe general ca prieten și aliat al României.

 

KGB-ul s-a opus reformelor

Nu aș spune că am devenit adult – politicește vorbind – cu prilejul vizitei lui de Gaulle și al protestelor studențești din Franța, din mai ’68. A trebuit să mai aștept câteva luni, puține la număr. De la Radio Europa Liberă primeam zilnic știri despre situația din Cehoslovacia. O situație care se inflama cu fiecare zi, și din punctul meu de vedere era entuziasmantă. Pentru revoltele studențești din Franța nu aveam intuiția situației, era la regim, nu călătorisem niciodată, eram încă adolescent, nu aveam experiență. Lecturile mele politice erau sărace. De data asta, cu ce se petrecea la Praga, aveam de a face tot cu țară comunistă și puteam să înțeleg cam ce se petrece acolo. În anturajul meu, părinți, vecini, colegi, lumea privea cu speranță reformele lui Dubček, sperând ca ele să se întindă și în România. Nimeni nu intuia fibra de dictator stalinist al lui Ceaușescu, care abia luase puterea de trei ani și în anii aceia se deschidea spre Occident. Pe scurt, dacă avea loc o liberalizare la Praga, ea va avea loc inevitabil și la București. Credeam (naiv) că schimbările erau făcute cu permisiunea Moscovei, altfel, într-un sistem controlat strict de Kremlin, nu se putea. Un raționament spunea că Dubček trebuie să fie susținut de Brejnev (luase și el puterea de curând, în octombrie 1964), care manevra la Kremlin împotriva vechii gărzi staliniste. Nu știam că de fapt se răfuia cu moștenirea reformelor încercate de înlăturatul Hrușciov. La Praga se făceau reforme și simțeam instinctiv (aveam 16-17 ani) că e de bine și pentru noi.

Dubček, venit la putere la începutul lunii ianuarie 1968, anunța săptămânal, aproape, noi măsuri de liberalizare a regimului. Am avut mult mai târziu imaginea corectă a ceea ce se întâmpla în relația Praga-Moscova.

Cehoslovacia era țara cea mai dezvoltată din Blocul sovietic și avea cea mai lungă tradiție democratică. Dacă până în 1938 era printre primele cinci puteri industriale din Europa, în 1968, după 20 de ani de stagnare, căzuse pe poziția 10-12. Era un motiv serios de scepticism și o dezamăgire serioasă față de regimul unde puterea fusese preluată de comuniștii lui Gottwald și Slánský în februarie 1948, în mod pașnic. Eșecul era resimțit chiar și în interiorul nomenclaturii de la Praga și Brno. Impulsul spre reforme de aici a venit. Se încerca o destalinizare de sus în jos (spre deosebire de experiența Budapestei), prin care se spera să se evite criza care se apropia prin accelerarea progresului. Se spera ca prin reforme să se recupereze decalajul față de Occident. Acesta era în esență programul reformelor lui Alexander Dubček. Ele revizuiau rolul sindicatelor, vizau desființarea cenzurii, micșorau influența birocrației, încercau schimbarea economiei (introducerea unor elemente de piață liberă și schimbarea, chiar dacă timidă, a regimului proprietății). Socialism cu față umană, cum i s-a spus acestui program. A fost privit la Moscova, îndată ce a fost lansat, ca o amenințare a bazelor comunismului. Dacă reformele ar fi reușit, URSS ar fi fost supusă din interior la presiuni pentru a face aceleași schimbări. Nomenclatura sovietică, mai ales complexul militaro-industrial, KGB-ul, cărora li s-au alăturat ideologii PCUS, în frunte cu Suslov s-a opus. Ca un rapel istoric, când Gorbaciov și-a lansat propriul program de reforme glasnost și perestroika, modelul său (ca și al lui Sevardnadze și Yakovlev) a fost cel al reformelor lui Dubček din timpul Primăverii de la Praga.

 

Brejnev nu avea încredere în Ceaușescu

Invazia Cehoslovaciei l-a luat pe Ceaușescu prin surprindere. El nu a refuzat să participe la această invazie, cum s-a spus, pur și simplu nu a fost invitat. La Moscova exista bănuiala că relațiile dintre București și Paris sau Washington făceau din România o țară incapabilă să păstreze secretul acestui plan. Leonid Brejnev nu avea încredere în Ceaușescu. Din 1964, Partidul Comunist de la București ducea o politică de distanțare de Moscova. Sigur, era multă iluzie în aceasta tentativă, dar lucrurile așa se vedeau atunci. Motivul era simplu, liderii comuniști de la București (numiți de Stalin în anii ’40) nu doreau ca Moscova să se mai amestece în jocurile lor de putere. Știau perfect că atunci când Moscova schimbă direcția politicii sale, marionetele din capitalele est-europene sunt înlocuite. O făcuse Stalin, o făcuse și Hrușciov.

În 1968, Ceaușescu nu avea încă toată puterea. Era obturat de baronii lui Gheorghiu-Dej, puternicii Emil Bodnăraș, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, oameni care l-au flancat în toți acești ani. Nu devenise dictatorul absolut de mai târziu, era silit să împartă puterea cu ei. Reacția lor la invazia Cehoslovaciei a fost să organizeze un miting de proporții în Piața Palatului pentru a dovedi că PCR este susținut, că politica sa externă avea adeziunea maselor. Mesajul era că dacă trupele Pactului de la Varșovia invadează și România – spre deosebire de Cehoslovacia, unde nu a existat rezistență – poporul va lupta cu arma în mână să-și apere țara și conducătorii. Era o iluzie, dar se dădea un spectacol propagandistic.

Ceaușescu împreună cu foarte mulți dintre liderii guvernului și ai PCR au umplut balconul Comitetului Central al PCR din actuala Piață a Revoluției. În noaptea precedentă, s-a hotărât de către membrii Biroului Politic ca tonul cu care trebuia să se vorbească să fie unul ponderat. Trebuia să fie un discurs moderat pentru că tuturor le era teamă că rușii se vor folosi de această ocazie de a-l schimba atât pe Dubček, cât și pe Ceaușescu. Văzând reacția mulțimii, Ceaușescu s-a răzgândit, a pus foaia jos și a început să vorbească liber. Temperamentul i-a jucat o festă. Sub presiunea mulțimii, care îi cerea un ton mai ferm, a spus cuvintele care l-au făcut celebru peste noapte. Ceaușescu a devenit în câteva minute un Maverick al Blocului sovietic, un lider curajos, care se opunea Kremlinului! În emoția acelor zile legate de invadarea Cehoslovaciei, lumea occidentala a fost impresionată.

Nu știu cât a crezut Occidentul din povestea asta, dar i-a plăcut să o creadă și mai ales s-a folosit de ea pentru a inventa un soi de erou al rezistenței în interiorul Pactului de la Varșovia împotriva URSS. Suna bine – o țară mică se opunea gigantului de la Răsărit. Pe plan intern, a fost momentul în care Ceaușescu, a devenit brusc o figură de anvergură mondială și stăpânul absolut al aparatului PCR. A luat toată puterea, a devenit un dictator de tip stalinist. Și-a alimentat dictatura din mitul pericolului de a fi invadați de armata roșie aflată la granițe. Acel discurs din Piața Palatului de la balconul CC la PCR a fost momentul lui de glorie. În august 1968, nu discursul lui Ceaușescu sau mitingul i-a împiedicat pe sovietici să ocupe România. Le-ar fi luat – după toate calculele Statului Major al Pactului de la Varșovia – cel mult 48 de ore. Diviziile de tancuri erau masate pe Prut. România a fost salvată după discursul riscant al lui Ceaușescu de intervenția fermă a președintelui american Lyndon Johnson, care l-a apelat pe Leonid Brejnev și l-a pus în gardă că SUA nu va accepta încă o invazie.

 

Cenușa fină a istoriei fusese deja împrăștiată

În august 1968, la Paris, ecoul revoltei studențești din mai se stinsese. Rămăsese un subiect amuzant de povestit în vacanță. Fiecare își nara eroic isprăvile personale din înfruntarea cu poliția din cele câteva zile cu baricade ridicate în fața Sorbonei. În urmă cu zece ani, în 2008, mă aflam la Paris chiar în perioada când mass-media aniversa cu un fel de mândrie 40 de ani de la marea explozie din Mai 1968. Era doar un subiect de presă, așa cum avem să constat. M-am dus la Sorbona (locuiam la un hotel din apropiere) crezând că se organizează manifestări în amintirea acelor „zile glorioase”. Am trăit o dezamăgire care îmi confirma ce credeam eu despre mai ’68. Sorbona era pustie, nimeni nu părea să-și amintească ceva. Am întrebat niște domni și doamne, au ridicat din umeri. Păream picat de pe altă planetă. În scuarul din fața Sorbonei, într-un cort cu însemnul Crucii Roșii, câțiva studenți așteptau eventuali donatori de sânge. Atât rămăsese, cenușa fină a istoriei fusese deja împrăștiată, ajunsesem prea târziu. (Va urma)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe