Mult zgomot pentru o cauză pierdută

Cosmin Cercel Publicat la: 21-08-2018

Ce poate să ne ofere o privire prin ochii establishmentului britanic și ai ideologiei dominante subiacente asupra Primăverii de la Praga și mai ales asupra sfârșitului său dramatic? Ce putem afla despre propriile percepții, construcții memoriale și reconstrucții istorice locale dacă ne oprim asupra arhivei trecutului din perspectiva unui spectator relativ dezangajat, așa cum era opinia publică britanică de acum o jumătate de secol? Dacă la nivel pur istoric noutățile sunt minime și au un interes limitat la specialiștii din sfera cold war studies, chestiunea devine importantă atâta vreme cât încercăm să înțelegem dimensiunea simbolică și sensul profund politic al unei încercări de a regândi și a reconstrui comunismul în interiorul logicii Războiului Rece. Altfel spus, dacă ne oprim asupra limitelor pe care istoria însăși le-a trasat încercării unei noi forme de a face politică înăuntrul constelației intelectuale deschise de ideea și praxisul comunist. Dincolo de aspectele acestea, o asemenea lectură ne permite să reflectăm asupra distanței care ne desparte de trecut precum și a liniilor de continuitate care se întind până în zilele noastre.

Pe scurt, lumea de acum cincizeci de ani era radical diferită de a noastră. În 1968, nu doar Marea Britanie începea pentru a doua oară fără succes să adere la Comunitatea Europeană, dar țara trecea printr-un proces de transformare ce avea să-i schimbe complet însăși geografia. Orașe precum Milton Keynes stau mărturie pentru dimensiunea reformelor produse sub impulsul unei politici de dezvoltare urbană pe baze social democrate, la fel precum clădiri ce adăpostesc încă instituții publice – atâtea câte mai rămân în Regatul Unit – ne amintesc că undeva în trecut a existat un proiect politic oficial ce punea binele public și comunitatea în centrul său.

 

Marea Britanie își trăia utopia welfare-state

La vremea în care Antonín Novotný se retrăgea din poziția de secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, guvernarea Labour sub Harold Wilson, good old Mr. Harold, se înscrisese deja de o bună bucată de vreme într-un program radical – cel puțin judecat după standardele unei epoci care trăiește efectele câtorva decenii bune de regresie neoliberală – ce cuprindea construcții de locuințe din fonduri publice, reforma sistemului de protecție socială, precum și o legislație progresistă cu privire la relațiile de gen și viața privată, alături de măsuri privind combaterea discriminării pe criterii de rasă. The swinging sixties păreau că lasă în urmă sub tușe calde melancolia postcolonială, conflictele globale și părțile întunecate ale politicii unui imperiu în descompunere. Londra devenea, din orașul gri încă marcat de urmele bombardamentelor ultimului război mondial, centrul global al unei youth culture dezinvolte și optimiste. Într-un sens, Marea Britanie își trăia încă efectiv utopia welfare-state, într-o continuare a boomului postbelic de la sfârșitul decadei precedente. Cuvintele prim-ministrului conservator Harold Macmillan în 1957 – „Most of our people never had it so good” – încă mai răsunau din statisticile privind standardul de viață al britanicului mediu.

Peisajul, evident, era idilic doar la suprafață. Retragerea trupelor de la Est de Suez, devalorizarea lirei sterline, începutul conflictului din Irlanda de Nord, precum și o lungă, dar sigură scădere generală a productivității veneau să umbrească orizontul progresist deschis de reconstrucția postbelică. Pe când la Praga Dubček lansa Planul de Acțiune al Partidului Comunist Cehoslovac, la Birmingham, Enoch Powell, unul dintre personajele centrale ale opoziției conservatoare, își ținea sinistrul speech cu accente rasiste cunoscut sub titlul Râuri de sânge, descriind Marea Britanie ca un imperiu decăzut asaltat de hoarde barbare, o imagine de altfel atât familiară astăzi din spațiul alt-right până în media mainstream. Dincolo de contextul politic intern încărcat, se afla situarea Marii Britanii în interiorul Blocului vestic, atât ca membru NATO, cât și ca subiect al decolonializării. Perspectiva oficială a aparatului de stat diplomatic și de informații la momentul 1968 funcționa sub presupunerea că principalul factor de risc pentru ordinea globală îl reprezenta – surpriză! – politica agresivă americană, mai degrabă decât o posibilă agresiune sovietică.

 

Europa de Est, o sferă legitimă de acțiune pentru Uniunea Sovietică

Construită ca urmare a Războiului din Coreea și întărită de experiența din timpul crizei Berlinului de Vest și a Revoluției din Ungaria, strategia urmată de Whitehall era aceea a unei rețineri în ceea ce privește intervenția în Europa de Est, percepută ca o sferă legitimă de acțiune pentru Uniunea Sovietică. În consecință, politica externă a Marii Britanii sub guvernul Wilson se înscria într-o logică a destinderii relațiilor cu Blocul sovietic, marcată de o ruptură tacită față de Statele Unite. O asemenea poziție vine pe undeva să explice interesul constant al Marii Britanii pentru faliile din interiorul Blocului sovietic, precum și entuziasmul înaintea atitudinile rebele, de la nealinierea Iugoslaviei, la „independentismul” României și, evident, la reformele din Cehoslovacia. Dinamica politică dinăuntrul Blocului socialist venea să confirme atât așteptările oficialilor britanici, cât și un vag spirit al timpului marcat de speranța convergenței sistemelor și al unei destinderi constante. Editorialiști neobosiți ai The Guardian, precum Victor Zorza, scrutau cu o curiozitate avidă semnele kremlinologice ale unei tente ce avea să ducă la o dizolvare a Tratatului de la Varșovia. În schimburile constante dintre Praga, București și Belgrad, comentatorii vedeau renașterea Micii Înțelegeri. Articole discutând rădăcinile intelectuale și politice comune ale celor trei țări și speranțe privind un dezgheț la Budapesta erau încununate de reverii habsburgice și de iluzia emergenței unui solid bloc contestatar în interiorul spațiului socialist.

În luările de poziție ale lui Dubček și Ceaușescu, comentatorii tabloidului conservator Daily Mail aplaudau fără o umbră de discernământ istoric renașterea liberalismului și a naționalismului în Europa de Est. Asigurările date de Cehoslovacia URSS asupra politicii sale externe în limitele Pactului de la Varșovia în urma întâlnirii de la Čierna nad Tisou veneau să ofere o nouă confirmare a poziției îmbrățișate la nivelul ideologiei britanice. Ca urmare, până în august avem mai degrabă de a face cu un entuziasm rezervat. Praga era la urma urmei spectacolul unei proiecții cvasiprofetice asupra evoluției istorice potrivit căreia emisfera nordică urmează logica destinderii în interiorul celor două blocuri.

Invazia trupelor sovietice venea să irumpă în spațiul fanteziei liberale cu forța unei realități reprimate tacit. Blocul socialist, în pofida destinderii, rămânea socialist. Este momentul în care ideologia trebuie să se clarifice asupra unei chestiuni centrale, și anume ce înseamnă pentru o țară capitalistă și cel puțin aparent liberală posibilitatea unui socialism cu față umană?

 

Presupozițiile unui realism politic

Reacția e mai mult sau mai puțin cunoscută: un protest oficial contra invaziei, schițarea unei propuneri de rezoluție de condamnare a USSR în Consiliul de Securitate al ONU, evident sortită eșecului. Și cam atât. Dezbaterile din Camera Comunelor, convocată în sesiune extraordinară pe 26 august, vine să surprindă întreaga ambiguitate a reacției britanice. Astfel, discursul lui Harold Wilson, pe de o parte, exprimă nemulțumirea față de acțiunea URSS, pe de alta, își manifestă rezervele față de o reacție dură ce ar putea pune în pericol relațiile cu statele membre ale Tratatului de la Varșovia. Ținut sub umbra politicii de conciliere din 1938 și a Tratatului de la München, dezbaterile prezintă o jenă vădită împărtășită de tot spectrul politic față de imposibilitatea unei acțiuni. Dar există o ieșire pe care o repetă constant atât liderul opoziției, Edward Heath, precum și alți membrii ai parlamentului. Cehoslovacia este la urma urmei o țară socialistă, Dubček este comunist, în fine, proiectul de liberalizare era el însuși, dincolo de toate, comunist. Nu este loc prin urmare nici de sancțiuni economice, nici de sancțiuni privind circulația persoanelor, nici de ruperi de legături diplomatice. E trist ce se întâmplă, dar cam asta e tot. Recunoașterea limitelor impuse de realitatea geopolitică, militară și ideologică este tema centrală a poziției britanice. Dincolo de entuziasmul inițial și de îngrijorarea produsă de turul de forță al Moscovei se află presupozițiile unui realism politic ce comandă reținere, prudență și o stereotipică răceală.

La antipozi, în undergroundul comunist, care își trăia ultimele zile, dacă nu de glorie, cel puțin de relativă importanță politică, lucrurile stăteau ușor diferit, subliniind importanța Primăverii de la Praga ca fiind o chestiune politică importantă în interiorul stângii și al tradiției marxiste. Încă din 1967, poziția oficială a Partidului Comunist al Marii Britanii, dezvoltată în contextul crizei sino-sovietice, consta în a recunoaște libertatea partidelor comuniste de a urma propria cale în construirea socialismului. În primăvara și vara lui 1968, Cehoslovacia se afla pe prima pagină a agendei comitetului politic și o primă rezoluție era schițată, subliniind respectul reciproc pentru autonomia fiecărui partid comunist. În fața invaziei, diviziunile din interiorul partidului nu s-au lăsat așteptate – Comitetul Politic precum și majoritatea secțiunilor partidului au condamnat intervenția, asumându-și riscul de a pierde suportul Moscovei și de a se alătura eurocomunismului emergent.

 

În era Thatcher n-a mai fost loc de construit socialismul

Critici la adresa poziției au fost exprimate mai ales în districtul Surrey, la a căror voce s-a raliat și ideologul partidului, Rajani Palme Dutt, un veteran al epocii staliniste și suporter constant al liniei dure. În octombrie, acesta publica în Morning Star o serie de note dedicate chestiunii cehoslovace, prin care susținea tacit invazia sovietică. Politica de destindere era văzută în opinia lui ca un potențial pericol față de creșterea forțelor reacționare, iar diferendele dintre partidele comuniste nu pot fi rezolvate altfel decât politic, căci doar practica și istoria pot constitui adevăratul arbitru. Dacă în lupta dintre comuniștii britanici, suporteri ai unei căi britanice de construire a comunismului, și moscoviții tankies cei dintâi au ieșit învingători, iar partidul și-a slăbit relațiile cu Uniunea Sovietică, momentul 1968 avea să anunțe faliile din anii ’70, în care partidul își va pierde membrii către organizațiile troțchiste și limitatul suport sindical. Până la sfârșitul noii decade, în era Thatcher, nu va mai fi loc de construit socialismul.

Pe scurt, dacă într-adevăr o privire asupra Primăverii de la Praga prin ochii spectrului politic britanic ne poate poate aduce ceva, este posibilitatea de a resitua acest moment istoric în coordonatele simbolice ale propriului său timp. Ceea ce obținem este o clarificare a lecturii post-factum care a înscris Primăvara de la Praga în cadrul luptei anticomuniste și a raliat-o unei genealogii intelectuale liberale, ștergând tocmai coordonatele sale istorice. Dar dacă astăzi ne amintim de Primăvara de la Praga ca de un moment al luptei antitotalitare, ceea ce uităm voit sau nu e tocmai ceea ce era destul de clar la acea vreme și anume, faptul că promisiunea unui socialism cu față umană era născută în interiorul socialismului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe