„Libertatea atroce”. Pasolini, Palach ’68: un viitor pierdut între utopie și distopie

Fabrizio Fiume Publicat la: 21-08-2018

Praga, 12 ianuarie 1969. Jan Palach, un tânăr student la filosofie de doar douăzeci și unu de ani s-a sinucis dându-și foc. Înainte de a face acest gest extrem, tânărul s-a asigurat că flăcările nu vor afecta și mesajul pe care îl avea cu sine și care nu era conceput ca un mesaj de adio specific unui sinucigaș, ci ca un manifest de luptă. În acel mesaj se regăseau motivațiile gestului său, împreună cu atenționarea că ar putea să urmeze și alte gesturi similare, pentru a provoca o reacție în masă împotriva opresiunii. Într-adevăr, după declanșarea propriului rug, au urmat un val de sinucideri, dar care nu au mai avut nici un fel de ecou din cauza cenzurii care a reușit să ascundă pentru o lungă perioadă de timp faptele.

Această moarte ce reprezintă tragicul epilog al reformismului lui Dubček l-a inspirat pe Pasolini să scrie „Praga: una atroce libertà”, care a fost publicat în săptămânalul Tempo pe 15 februarie. În acest articol regăsim prezentate o bună parte din temele caracteristice criticii sale aduse mitului progresului, teme care vor fi dezvoltate în lucrările ulterioare.

 

Ruguri asumate ca simbol al mișcărilor de protest

Pasolini descrie propriul prezent aruncând o privire îngrijorată către viitor; totuși, pentru a înțelege pe deplin orizontul – unde anticul, modernul, religiosul, laicul, materialismul și idealismul se intersectează până la a deveni confuz –, astăzi ar fi mult mai util să încrucișăm cugetarea sa cu cea a altui intelectual, care este atât de îndepărtat de gândirea sa, John Maynard Keynes.

Ce au în comun Pasolini și Keynes? E dificil să alăturăm doi intelectuali care sunt atât de îndepărtați unul de altul: comunistul eretic și liberalul progresist, poetul și economistul, cântărețul progresului tragic și regizorul dezvoltării fericite.

Cu toate acestea, la o privire mai atentă, analizele lor au puncte de întâlnire. Pentru a le afla, trebuie să ne întoarcem în Praga, în timpul acelei nopți întunecate – o noapte iluzorie pentru umbra traseelor și a spectrului nuclear, dar, în același timp, iluminată de o speranță animată de motivele prezentului, ca și de spiritul răscumpărării în viitor. Iată-ne deci revenind la Praga ocupată și la poetul friulan.

Punctul de plecare al gândirii pasoliniene este aparent în contradicție cu actul final al vieții lui Palach și istoria sa. Într-adevăr, Palach s-a sinucis pentru a protesta, dar poate ar fi mult mai corect să folosim verbul a acționa împotriva ocupației sovietice și împotriva brutalei dezrădăcinări a speranței într-un „socialism cu față umană”. Era un fiu al culturii noastre, un tânăr al Europei Centrale, un student în care era ușor să te recunoști și totuși el a luat drumul martiriului, decizie care este în sine complexă și contradictorie pentru cine provine dintr-o societate seculară, urmând același mod de a acționa ca al vietnamezilor care luptau împotriva unui guvern corupt și a ocupației americane.

Imaginea călugărilor budiști transformați în torțe umane a fost cunoscută în mod dureros de către mass-media occidentală și, dat fiind caracterul antiamerican al cauzei lor, a fost preluată și în Europa Pactului de la Varșovia. Acele ruguri fuseseră deja asumate ca un simbol al mișcărilor, ale lui ’68, care în mod semnificativ nu vor cunoaște nici o Cortină de fier. Protestul tinerilor va duce la automanagementul studenților la fel de mult la Sorbona precum la Universitatea din Varșovia, doar pentru a da un exemplu, evident pentru sezonul extraordinar cehoslovac. Acești călugări erau un simbol, o flamură care unea, dar și semnul unei siderale distanțe: tocmai ciudățenia acestui gest a reamintit tinerilor europeni și americani caracterul planetar al dominației imperialiste. Pentru a se uni era necesar să perceapă întreaga forță a inamicului, iar pentru a-i înțelege vastitatea, trebuia să te manifești ca individ mult departe de propriul orizont.

 

„Nu mai putem ține economia și religia în compartimente separate”

Tinerii europeni și americani se identificau mai degrabă cu argentinianul Che Guevara, cu stilul său de a se îmbrăca, cu desacralizatorul Cohn-Bendit, cu studenții din Berkeley, și nu cu preoții budiști, deși erau deosebit de importanți pentru că, prin tragicul lor protest, indicau figura Monstrului, și se măsurau cu forța sa puternică.

Cum a ajuns ca un tânăr european să urmeze același ritual cu cel al unui călugăr budist? De la această întrebare „simplă” începe gândirea profundă a lui Pasolini: „pentru un călugăr budist, a se sinucide prin intermediul focului face parte din modul în care vede lumea; este – și rog să mi se ierte expresia – o tehnică religioasă; mintea sa nu a fost niciodată atât de departe pentru astfel de gesturi finale. Într-o lume care nu mai este religioasă, arhaică, rurală, o astfel de idee este de neconceput. Pentru a o putea concepe și accepta, trebuie să fii împins de o voință ideală, care este la fel de neînțeles precum cea religioasă a călugărului”.

Iar aici este argumentul principal. Pentru Pasolini, singura explicare posibilă este că acel gest, laic în motivațiile sale specifice, a fost impregnat cu o substanțială religiozitate, chiar dacă aceasta nu era de tip supranatural. Această religiozitate, care în Occident se regăsea în ultimele locuri ale culturii populare, care nu fuseseră încă distruse de materialismul comunist, în timp ce în Est, aceasta renăscuse tocmai din pedagogia acelui sistem opresiv împotriva căruia Palach protesta, comunismul moscovit. Să fim bine înțeleși, identificarea unei matrice religioase în cadrul mișcării comuniste nu este deloc o noutate. Interesant este că atât în anul 1925, atunci când Maynard Keynes, cu experiența căpătată în URSS, scrisese  cartea O scurtă privire asupra Rusiei, ce ulterior îl va influența major pe Pasolini, cât și în anul 1968, nici unul dintre aceștia nu se puteau lăuda că au fost originali la momentul în care au început să compare comunismul cu religia.

Sunt atât de cunoscute paginile în care Sorel compară mișcarea proletară cu creștinismul primar, comparație pe care la rândul său o preluase de la Gramsci. Acest filon a avut ulterior un noroc major chiar și în spațiul politic și istoric. Și totuși, atunci când economistul de la Cambridge adoptă această abordare, o face în mod diferit, parcurgând căi în sens invers. Nu este trecutul cel care luminează viitorul, cum se întâmplă în toate mecanismele tradiționale de legitimare (și pe de altă parte, nefiind un comunist, Keynes își punea problema de a legitima acel sistem), ci viitorul este cel care schimbă valoarea trecutului. Religia da, și etica sacrificiului, însă numai ca o funcție a prezentului. „Apare întrebarea – scrie Keynes – dacă avantajele materiale menținerii economiei și religiei în compartimente închise sunt suficiente pentru a contrabalansa dezavantajele de natură morală.”

Pasolini a ajuns la concluzia că însăși propria structură religioasă, despre care Keynes a scris în opera sa, explică natura reală a gestului lui Palach. Această structură i-a permis, chiar dacă în mod involuntar, afirmarea unui „idealism care [...] i-a îngăduit să îndeplinească un gest demn de un erou antic; al unui sfânt vietnamez modern”. Chestia cea mai interesantă este că tocmai idealismul, care este produsul de dincolo de Cortină al „noii” religii comuniste, va fi în centrul unei serii de reflecții pasoliniene asupra limitelor și pericolului pe care îl presupune progresul occidental; un idealism care, în schimb, în Italia acelor timpuri, se regăsea doar în cadrul unei culturi rurale amenințate deja cu dispariția. Disoluția îngrozitoare a acelei antice pietas a deschis definitiv porțile omologării ca totalitare a societății de consum, cu alte cuvinte, a „noului fascism”. Acesta a fost subiectul principal al criticii pasoliniene din anii ’70. Fiind singurul care a denunțat această problemă, Pasolini se va referi la chestiunea keynesiană îmbrățișând răspunsul problematic pe care același Keynes l-a dat: „Dacă în cadrul progresului economic nu există nici un scop moral, înseamnă că nu trebuie să sacrificăm niciodată avantajele morale în favoarea celor materiale – cu alte cuvinte, nu mai putem ține economia și religia în compartimente separate ale spiritului”.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe