Primăvara de la Praga, o experiență prețioasă la care mai trebuie să ne gândim

Alexander Höbel Publicat la: 21-08-2018

La 50 de ani de la Primăvara de la Praga, este important să reflectăm asupra a ceea ce a fost principala tentativă de autoreformă a „socialismului real”. Așa cum s-a observat, tentativa a fost aceea de a reconcilia socialismul cu democrația, iar planificarea cu piața: două sfidări decisive pentru acel „socialism cu față umană”, democratic și eficient de care vorbea Alexander Dubček.

Discuția s-a dezvoltat la început pe două fronturi: acela al reformei economice, asupra căreia economistul și liderul Partidului Comunist Cehoslovac (PCC) Ota Šik insista de mult timp față de criza care se manifestase la începutul anilor ’60 și a presiunii create de spațiul intelectual și cultural. Însă aproape imediat a apărut și al treilea front, acela al reformei sistemului politic.

Începutul procesului care va avea ca rezultat „noul curs” poate fi identificat în iunie 1967, atunci când la Congresul Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci s-a declanșat o confruntare dură cu Jiri Hendrych, numărul doi al partidului, pe tema scrisorii lui Soljenițîn despre cenzură, care a fost urmată de expulzarea a trei scriitori din PCC.

 

Un nou sistem de planificare și management

Scriitorii nu doreau să discute doar despre libertatea culturală, ci și despre reforma economică, democrația socialistă, politica externă etc. Partidul a fost evaziv în fața atitudinii acestora, încercând pe de o parte să găsească un compromis, iar pe de altă parte aplicând măsuri cu caracter administrativ.

În acele săptămâni a fost lansat „noul sistem de planificare și management” al economiei proiectat de Ota Šik, în care planificarea centralizată a rămas valabilă pentru obiectivele generale, dar a fost însoțită de marje mai largi de autonomie pentru managerii de companii, obiectivul fiind acela de a depăși blocajele care au provocat criza.

Comitetul Central al PCC a stabilit în septembrie 1967 obiectivul „înăspririi instrumentelor economice operaționale” printr-un „nou sistem de management” și o reformă a prețurilor, care a fost însoțită de o creștere a stimulentelor materiale și a cererii pentru o inițiativă mai puternică venită din partea „comuniștilor și lucrătorilor”. Acestei reforme economice i s-a adăugat și o primă reformă politică, în care a fost promovat un sistem electoral prin care se lărgeau posibilitățile de alegere a candidaților.

Comitetul Central a luat, în schimb, o poziție dură față de Uniunea Scriitorilor, susținând că o parte dintre membrii aceștia lăsau câmp liber adversarilor, motiv pentru care a decis să pună revista Literàrnì noviny sub controlul Ministerului Culturii. Prevederea va fi revocată în primăvara anului 1968, la momentul în care revista va apărea cu un nou nume. În același timp, atitudinea Comitetului Central va produce un efect bumerang, aducând o parte a opiniei publice pe poziții mai critice față de Partidul Comunist și în special față de Antonín Novotný, care la momentul respectiv îndeplinea și funcția de secretar al PCC, și cea a președintelui Republicii. În același timp sentimentul antisovietic a crescut.

 

O situație cu potențial exploziv

De asemenea, ponderea problemei naționale, care săpa un șanț între cehi și slovaci, a fost puternică. Aceștia din urmă, care trăiau în partea mai puțin dezvoltată a țării, au susținut o reechilibrare a situației, găsind în același Dubček, secretarul PC-ului slovac, un punct de sprijin. Pe de altă parte, slovacii, tocmai pentru că erau mai puțin competitivi la nivel economic, urmăreau cu teamă extinderea elementelor pieței în sistemul economic național.

Între timp, proletarii au dat viață „sfaturilor producătorilor” nu numai în fabrici, ci și în mediul rural. Interesant este că au existat temeri și rezistențe în fața reformei economice care punea în pericol stabilitatea locurilor de muncă chiar și în interiorul clasei muncitoare. Situația a fost prin urmare nu numai plină de potențial exploziv, dar și foarte complexă.

În ianuarie 1968, CC al Partidului Comunist a separat funcțiile de secretar de partid și pe cea de șef al statului, alegându-l în funcția de secretar pe Dubček. Decizia a generat mari speranțe și consensuri; oamenii sperau că Dubček va lichida metodele conducerii autoritare, dând loc unei noi relații politice democratice între partid și societate.

În februarie, o nouă ședință a CC-ului i-a retras lui Novotný și funcția de președinte, eliminând totodată și cenzura în presă. Câteva săptămâni mai târziu, într-un interviu acordat pentru l’Unità, care era cotidianul Partidului Comunist Italian, Dubček a clarificat sensul „noului curs”, care viza o utilizare socialistă a mecanismelor de piață și implementarea „democrației socialiste”.

Între timp, acest „punctul de cotitură” s-a reflectat și în programul de acțiune al partidului: întârzierile conservatoare și „rezistențele” au fost denunțate cu scopul de a continua reforma economică, incluzându-se aici și „reorganizarea anumitor sectoare de producție”, fapt care a condus la „reduceri semnificative ale numărului de angajați” sau cel puțin transferurile acestora în alte activități economice. Mai mult, se dorea acordarea unei autonomii mult mai largi Slovaciei, lansându-se totodată un proces de democratizare care ar fi acordat o mai mare importanță Parlamentului și organismelor locale.

Între sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie au avut loc lucrările Comitetului Central, moment foarte important pentru evenimentele care au urmat. Documentul aprobat își punea ca „întrebare fundamentală” dacă nu a fost în pericol caracterul socialist al Cehoslovaciei. Era nevoie de extinderea gamei de forțe aflate în sprijinul socialismului, acordându-le astfel și celor care nu erau comuniști posibilitatea de „a participa constituțional în guvern și în conducerea societății”. A trebuit creată o „platformă politică unită” sub egida Frontului Național, care, pe lângă Partidul Comunist, a încorporat „organizații politice majore” și de mase, constituind astfel un guvern unitar. Partidul s-a mai angajat de asemenea să asigure deplina egalitate a cehilor și slovacilor. În urma discuțiilor cu liderii sovietici, s-a specificat că împreună cu aceștia se ajunge la „concluzii pozitive”, afirmându-se totodată că „dezvoltarea noastră internă este o afacere suverană a Cehoslovaciei”.

Comitetul Central a adresat, de asemenea, un Apel partidului și poporului cehoslovac: Partidul – se afirma – „se confruntă cu hotărâre cu distorsiunile din trecut. […] Abolim obstacolele politice astfel încât cetățenii […] să aibă șanse egale să se afirme în funcție de abilitățile și de munca lor. Am pus bazele unei soluții concrete a relației dintre cetățenii cehi și slovaci pe bază federativă. […] Principalii reprezentanți ai vechii linii […] părăsesc viața politică. Partidul are o nouă direcție”. Au fost anunțate noi legi care reglementau presa, se înființau asociații și companii private etc. Iar la acestea s-au adăugat: „Cu aceeași decizie pe care o scot în evidență deformările și ilegalitățile din trecut, vom apăra ceea ce s-a realizat prin munca dezinteresată a milioane de oameni […] care au făcut posibilă victoria socialismului. Pentru noi, democrația este inseparabilă de socialism la fel cum socialismul este de democrație”.

 

Consecințe foarte grave ale intervenției militare

Totodată, Novotný a fost eliberat din toate funcțiile. Se ajunsese astfel la un „punct de de la care nu se mai putea întoarce”. De asemenea, PCC a afirmat apartenența țării la Pactul de la Varșovia. Cu toate acestea, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice era din ce în ce mai alarmat de creșterea sentimentelor antisovietice, de dorința de autonomie crescândă a Cehoslovaciei, de rezultatul reformei. Au existat confruntări dure între liderii cehoslovaci și sovietici, la care s-au adăugat amenințările țărilor din Pactul de la Varșovia (cu excepția României, care a fost văzută de cehoslovaci ca fiind cea mai prietenă țară socialistă). După discuțiile de la Cerna și Bratislava, care păreau să contureze un acord, în august a intervenit intervenția militară a Pactului de la Varșovia, un act care a lovit „noul curs” și s-a dovedit a avea consecințe foarte grave pentru întreaga tabără socialistă și pentru ideea de socialism.

Și totuși, la 50 de ani distanță, acea experiență își conservă întreaga sa valoare: tentativa lui Dubček de a da viață unui „nou umanism”, un „umanism socialist” care garantează justiția socială și democrația, egalitate și libertate în paralel cu aplicarea obiectivului de a ține împreună planul de producție și piața pare a fi plină de semnificații pentru lumea actuală.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe