Paris 1968: En bas la culture! (Jos cultura!)

Ana Blandiana Publicat la: 21-08-2018

Fragmentul de mai jos face parte dintr-o carte care va continua Fals tratat de manipulare, inserând însă întâmplări petrecute nu în ţară, ci în străinătate şi încercând să creioneze o imagine nu a ţării, ci a lumii.

Înaintea acestui fragment este descrisă participarea mea la o săptămână de poezie – la care fusese invitat câte un poet din fiecare ţară europeană –, organizată în prestagiunea celebrului Theatre des Nations,  şi ultima seară de poezie, întreruptă de pătrunderea în sală a gazelor lacrimogene din stradă.

A doua zi urma să fiu doar spectator, dar un spectator elegant, pentru că, dacă stagiunea de poezie avusese un aer mai curând boem, cea tradițională, de teatru, era nu numai un eveniment cultural, ci și unul monden. Pe invitație se și preciza ținuta de seară. În timp ce mă pregăteam, n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva o fac degeaba.

 

Marele spectacol al realității imediate

Am alungat însă gândul, aducându-mi aminte, după pătrunderea gazelor lacrimogene din stradă în sala de spectacol, nepăsarea trecătorilor de pe trotuare care priveau jocul de-a „hoții și vardiștii“ cu aerul că îl mai văzuseră de nenumărate ori. După cum mi-am adus aminte enormele afișe din stațiile de metrou la spectacolul japonez de deschidere a Teatrului Națiunilor. Oricum, era exclus să dau un telefon și să întreb dacă, date fiind manifestațiile studențești, spectacolul va mai avea loc. Am avut însă grijă, pentru orice eventualitate, să plec de la hotel cu mai mult timp înainte. Mergeam, evident, cu metroul, trebuia să-l schimb de două ori, eram speriată de ținuta mea și în toate stațiile prin care treceam mă obsedau niște mari afișe cu generalul De Gaulle ținând un discurs, doar că în gura larg deschisă a șefului statului francez cineva lipise fotografia unui frigider cu reclama adiacentă. Ceea ce, văzută o dată, ar fi putut fi o glumă amuzantă devenea prin repetiție enervant și aproape neliniștitor.

Am ajuns în sfârșit, mă îndreptam spre ieșire, trecusem de bariera ușilor batante, mai aveam cel mult zece metri și vedeam deja treptele care duceau spre suprafață, când din stradă au coborât în fugă, rostogolindu-se aproape pe scări, un grup de vreo 20-30 de tineri care m-au antrenat în goana lor, întorcându-mă din drum, doborându-mă aproape și înglobându-mă grupului lor, în timp ce erau ajunși din urmă și înconjurați de un mare număr de polițiști. În ceea ce mă privește, eram într-o situație atât de absurdă, încât nu reușeam nici măcar să mă sperii. Cercul polițiștilor mai întâi s-a strâns în jurul grupului în care mă aflam, apoi am început să fim împinși spre scări și pe scări în sus. Cei din jurul meu țipau, protestau, încercau să scape zbătându-se, împingându-se unii într-alții pentru a sparge încercuirea. În mod evident, nu aveam nici o șansă să fiu auzită dacă aș fi vrut să explic că e vorba de o greșeală, după cum nu aveam nici o șansă să fiu măcar văzută de un polițist, așa cum mă aflam în mijlocul grupului de bărbați mai înalți decât mine. Tot ce reușeam să văd eu însămi erau câteva spinări care mă înconjurau zbătându-se furioase, strivindu-mă. Spaima m-a cuprins în momentul în care – împinși cu toții cu brutalitate înspre nivelul străzii – am ajuns destul de sus ca să pot vedea că în dreptul ieșirii din metrou era parcată o dubă de poliție și cei care ajunseseră deja sus erau rostogoliți direct în mașină. Și atunci, în clipa în care urma să-mi vină rândul și mie, cu disperarea ultimei șanse, am strigat ceva ce m-am mirat eu însămi că mi-a dat prin minte să strig, ceva ce – deși părea absurd – era singurul lucru care putea să mă salveze. Am strigat:

Monsieur, monsieur, regardez-moi!

Pentru că dacă m-ar fi privit nu se putea să nu-și dea seama că nu fac parte din grup. Polițistul, furios, transpirat de alergătură și luptă, a întors capul spre mine, m-a privit mirat și a avut o clipă de ezitare, iar eu am adăugat:

C’est un confusion. Je ne suis pas d’ici.

Vos papiers, mademoiselle, a rostit mai puțin singur și m-a scos deoparte pentru ca să nu împiedic operația care continua.

I-am dat pașaportul, binecuvântând în gând obligația ținutei de seară (menționată pe invitație) care în mod evident mă salvase. I-am arătat invitația și i-am explicat că sunt în pericolul de a întârzia. Apoi am încremenit, dându-mi seama că invitația era pe numele Ana Blandiana, în timp ce pașaportul era pe numele Rusan Otilia-Valeria, ceea ce m-ar fi putut transforma într-o persoană suspectă. Dar, spre surprinderea și ușurarea mea, polițistul n-a observat, pur și simplu nu citise numele, mai ales că îngerul meu păzitor a făcut să ne aflăm chiar lângă un stâlp de afișaj unde trona un mare afiș cu Théâtre des Nations, scris cu litere de-o șchioapă, sintagmă pe care i-am arătat-o și pe invitația mea. Mi-a înapoiat pașaportul spunându-mi, pe post de scuză, au revoir.

Am grăbit pasul pe Rue de l’Odéon. În fața intrării teatrului aștepta deja o mică aglomerație de persoane elegante, bărbații în costume închise, multe dintre femei în rochii lungi cu decolteuri și bijuterii. O priveliște pe care o știam doar din filme. A fost prima oară de când mă aflam la Paris când mi-am amintit că eu vin dintr-o țară socialistă și, în mod ciudat, amintirea nu cuprindea nici o umbră de regret. Am înaintat amestecându-mă printre spectatori cu sentimentul acestei apartenențe diferite, fără să bănuiesc cât de bine îmi va prinde în următoarele ore, cât de mult mă va ajuta să-mi păstrez calitatea de spectator nu numai față de spectacolul medieval japonez, ci față de marele spectacol al realității imediate care avea să-l întrerupă.

 

O elită devenită jalnică prin lipsa de apărare

Despre piesa din care am văzut, cred, mai mult de jumătate, nu țin minte aproape nimic, ca și cum mi-ar fi fost fixată în memorie cu o culoare care n-a avut timp să se fixeze înainte ca viitura care a întrerupt-o s-o fi șters. Țin minte doar că era extrem de lent și de straniu, cu actori îmbrăcați în chimonouri și sandale cu tălpi extrem de groase care mânuiau niște manechine la fel de înalte ca și ei, încât fiecare personaj avea două întruchipări, dintre care mai importantă părea să fie cea lipsită de viață. În caietul de sală era povestit pe scurt subiectul piesei, considerată capodoperă, care era vorbită în japoneză de către mânuitorii marilor păpuși, în locul acestora. Spectatorii priveau cu o atenție izvorâtă în părți egale din curiozitate și snobism, într-o liniște care era pe jumătate așteptare, pe jumătate plictiseală.

În această liniște a început să crească un zgomot despre care la început nu puteai să spui decât că se apropie, apoi, devenind tot mai distinct, a părut compus din mișcări și glasuri omenești, o agitație încă misterioasă care putea fi la fel de bine veselă sau furioasă. Cei din sală au încercat câteva minute să o ignore, dar apoi ba unul, ba altul întorcea capul spre intrarea sălii de unde părea să izvorască tulburarea, ușa rămânea însă închisă, deși zgomotul creștea, devenise evident că, dacă la început se producea în stradă, acum pătrunsese în clădire. Deși ușa continua să rămână închisă, tumultul nu mai era la fel de confuz, se distingeau voci, chiar dacă nu și cuvintele pe care le strigau și începea să se contureze și coloratura politică a amestecului: o furie dezlănțuită și vitală, aproape veselă prin vitalitate. A venit momentul în care vacarmul devenise atât de puternic încât nu numai spectatorii, dintre care unii se ridicaseră în picioare și ieșiseră din rândurile de scaune, dar și actorii, care își continuau încă partitura, dar tot mai puțin convinși, tot mai nehotărâți, așteptau să se întâmple ceva. Apoi s-au oprit de tot, au tăcut, lăsând marile manechine să se sprijine de podea, iar imaginea acelor personaje inerte înspăimântate, încremenite în expresia lor de nepătruns exprima cu o adevărată forță artistică momentul pe care încă nimeni nu îl înțelegea.

Apoi, ușile au explodat dându-se de perete sau poate chiar sfărâmându-se și în sală s-a revărsat o mulțime cu media de vârstă probabil de 20 de ani, care vocifera, scanda, dădea din mâini și înainta asemenea unei viituri a unei ape, rostogolindu-se și umplând toate spațiile libere, încercând chiar să intre pe rândurile de scaune care erau încă ocupate de cei cărora nu le venea să creadă ceea ce li se întâmplă. Mă ridicasem și eu în picioare și, întorcând spatele scenei – pe care japonezii așteptau dublați de manechine, machiați violent și deveniți ridicoli, neștiind încă dacă trebuie să plece sau să rămână, am început să urmăresc fascinată adevăratul spectacol.

Pe la mijlocul sălii, valul noilor veniți s-a ciocnit de foștii spectatori care încercau îngroziți să iasă. De fapt s-a ciocnit nu este verbul potrivit, pentru că nu își opuneau rezistență unii altora, ci se întrețeseau, trecând unii printre alții în direcții opuse și cu reacții complementare. În timp ce femeile începuseră să țipe, acoperindu-și cu mâinile încleștate decolteurile cu bijuterii, deși nimeni nu încerca să li le smulgă, invadatorii renunțaseră la scandări și imprecații și se puseseră pe râs, bătându-și joc de această adunare de elită devenită deodată jalnică prin lipsa de apărare. De altfel, în timp ce ultimii spectatori ieșeau, cei ce intraseră trecuseră de primul rând și sărind peste fosa orchestrei, începeau să umple scena pe care artiștii japonezi se hotărâseră să o părăsească.

M-am așezat la loc pe scaunul meu. Nu aveam nici un motiv să ies înainte de a înțelege despre ce este vorba. De altfel, mi-am dat seama că nu eram singura care optase pentru continuarea condiției de spectator. Numărul celor care reușiseră să se cațere pe scenă era tot mai mare, dar nu era deloc clar ce spectacol vor da. Înțelesesem puține dintre cuvintele strigate care se încâlceau între ele revenind: en bas, vive și diferite nume proprii, dintre care îl descifrasem pe Che Guevara. În mod evident, vociferările nu erau decât un acompaniament. Ajunși pe scenă, cineva ar fi trebuit să vorbească, dar nu era clar cine o va face, în schimb se vedea că nimic nu era gândit înainte, că totul se improviza din mers. Deocamdată, cei din primul rând de pe scenă se îndemnau unul pe altul, împingându-se, să ia cuvântul. În cele din urmă, hotărându-se, un lungan deșirat, cu plete de-o culoare incertă, până pe umeri, transpirat de emoție și agitație, a ridicat mâna în semn că vrea să vorbească și larma s-a mai potolit, dar nu suficient să se audă ceva dacă s-ar fi hotărât să spună. N-a știut ce să facă și cred că se pregătea să renunțe, când cineva i-a adus din culise un microfon cu stativ înalt, pe care i l-a potrivit în dreptul gurii. Era evident un angajat al teatrului, iar inițiativa lui nu părea că trecuse de partea invadatorilor, ci că voia să se lămurească și – dacă se poate – să se termine mai repede.

 

Un act de eroism intelectual

Tânărul a ridicat mâna din nou și de data asta glasul lui surprinzător de subțire s-a auzit tăios prin amplificare.

— Vreau să anunț, a început el, la început nesigur, apoi tot mai ferm, aproape solemn, că din acest moment, această citadelă a culturii burgheze trece în stăpânirea revoluției.

A vrut să mai spună ceva, dar furtuna de aplauze, fluierături admirative și strigăte de victorie a transformat totul într-un vacarm impenetrabil. A renunțat și s-a retras cu aerul că-și făcuse datoria, iar în locul lui s-a apropiat de microfon un altul, mult mai solid, cu o barbă creață încâlcită, care, ridicând mâinile ca un dirijor, cu o voce profundă de bas, de-a dreptul impresionată, a repetat de mai multe ori, până când sala întreagă a înțeles și a preluat mesajul:

En bas la culture! En bas la culture!

De data asta, chiar părea sfârșitul lumii. Cu un entuziasm și o bucurie care-mi dădea fiori reci pe șira spinării, scandau din fundul rărunchilor, suiți cu picioarele pe scaune, dând din mâini în ritmul silabelor, ca și când ar fi fost posedați de o forță care-i scăpase de sub control.

En bas la culture! En bas la culture!

Am avut senzația că a durat nesfârșit, minute lungi asurzitoare în care am încercat să mă întorc să privesc sala din spatele meu, să-i văd cum arată purtătorii vocilor care bubuiau ritmic, dar n-am reușit să disting decât o încâlceală de fețe transpirate, de ochi isterizați de bucurie, de plete și bărbi, de brațe încolăcite solidar, de trupuri îmbrățișându-se cu exaltare. Chiar pe scaunul din dosul scaunului meu era suită cu picioarele o adolescentă gingașă, cu un aer luminos prerafaelit, ale cărei vene de pe gât se umflaseră de efortul scandării și din gura frumoasă a căreia ieșea un fel de scâncet răgușit nearticulat, dar ritmic, prea obosit ca să se mai lase turnat în cuvinte, dar nevrând să renunțe. Am întors capul spre scenă cu un amestec de mirare și de dezgust. În timp ce scandarea continua, pe scenă apăruseră două siluete complet diferite de ceilalți. Un domn și o doamnă d'une certaine âge, cum spun francezii, și părând eleganți nu atât datorită hainelor sobre și închise la culoare, cât ținutei extrem de drepte, aproape rigide, așa cum stăteau într-un colț ale scenei, privind cu o atenție aproape fascinată sala și așteptând să se termine scandările. Cum nu se terminau însă, bărbatul a înaintat spre microfon și ceilalți i-au făcut loc nu binevoitori, dar intimidați totuși, ca și când ar fi știut despre cine e vorba. În clipa în care s-a întors cu fața complet spre sală, l-am recunoscut și eu, nu atât din realitatea din urmă cu două ore (care părea acum desfășurată pe altă planetă), când a deschis prin câteva fraze stagiunea 1968 a Teatrului Națiunilor, cât din fotografii: era Jean Louis Barrault.

Îmi amintesc – acum, când scriu și când nu mai sunt în stare să reproduc discursul pe care l-a ținut atunci marele actor – de câte ori l-am repetat după întoarcerea acasă prietenilor și colegilor, cum îl știam literalmente pe dinafară și cu ce plăcere îl repetam. Tema discursului era scandarea – care, de altfel, nu încetase, dar își redusese volumul – „Jos cultura!”.

Ceea ce țin minte este felul în care nu a încercat să le reproșeze ceea ce făceau, nici să polemizeze cu ei. Le-a vorbit doar despre cum ar arăta o lume fără cultură, cum ar fi viitorul dacă sloganul pe care îl scandează s-ar împlini, ar deveni realitate. Nu avea un aer polemic, ci mai curând persuasiv, încercând să-i împace parcă, ceea ce, dincolo de tristețe, era utopic și aproape deplasat, ceea ce nu părea să trezească empatia, ci disprețul celor cărora li se adresa. În fața valului de fluierături și huiduieli și insulte care a reizbucnit cu mai multă putere, ca și cum ar fi făcut ascultându-l o pauză de refacere a forțelor, Jean Louis Barrault a încercat să nu cedeze, să-și continue ideea, dar indulgența și răbdarea tinerilor se terminase, pur și simplu i-au smuls microfonul din mână și l-au împins fără menajamente în fosa orchestrei, unde îl așteptau alte brațe pregătite să îl rostogolească pur și simplu, scoțându-l din raza privirilor sălii care continua să-l insulte. După ce nu s-a mai văzut, soția lui, Madeleine Renault, o personalitate aproape legendară a teatrului francez, și-a părăsit colțul de scenă din care privise totul și a înaintat încet, cu pași rari, pe marginea rampei înspre microfon. Era mai în vârstă decât el sau poate scena la care asistase o îmbătrânise brusc și avea ceva fragil, aproape friabil, încât faptul că se încăpățâna să se îndrepte, fără să ezite, spre pericol a făcut deodată aproape liniște. Părea o eroină din Corneille și în mod evident trezise curiozitatea sălii care voia să audă ce ar mai putea îndrăzni să spună. Iar ea, după ce a întins mâna să ia microfonul pe care nu au îndrăznit să nu i-l dea, a spus:

— Eu vreau să vă mulțumesc.

S-a auzit o voce începând să râdă ascuțit, dar a fost imediat redusă la tăcere. Iar în tăcerea aceea, doamna a repetat cu o voce aproape albă:

— Vreau să vă mulțumesc că n-ați pornit această revoluție în urmă cu 30 de ani, permițându-mi astfel în toate aceste decenii să-mi închin viața culturii pe care o huiduiți acum. Vă sunt profund recunoscătoare că, devastându-mi scena pe care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață, abia acum, mi-ați dat răgazul să îmi împlinesc destinul artistic.

Și în tăcerea confuză care se lăsase a părăsit, mergând dreaptă, dar cu vizibil efort, scena.

Dacă ar trebui să găsesc un singur cuvânt care să definească acea benevolă întoarcere în infern a cuplului Barrault-Renauld, infernul care devenise scena lor, cuvântul ar fi eroism. Nu cred că am asistat vreodată la un mai complet act de eroism – în măsura în care eroismul este un amestec de curaj și de demnitate – decât riscul pe care și l-au asumat acești artiști de a fi ei înșiși și de a afirma că rămân ei înșiși în fața acelei dezlănțuiri – scăpată de sub controlul rațiunii – de ură și de prostie. Faptul că ieșiseră învinși din această confruntare în care intraseră voluntar nu le micșora forța, ci le-o aureola, nu făcea decât să le mărească în ochii mei valoarea.

Țin minte că – în timp ce în jurul meu se dezlănțuise din nou vacarmul – m-am gândit că acel eroism intelectual, pe care cu siguranță nu aveam cum să-l uit vreodată, îmi va marca devenirea ca un model nu numai necesar, ci și obligatoriu, și un violent sentiment de recunoștință am simțit cum îmi urcă în gât și-mi umple ochii de lacrimi. De altfel, această scenă a fost cea care a marcat dintru început perspectiva mea asupra a ceea ce aveam să văd și să trăiesc în următoarele zece zile. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe