Occupy ’68: Michel Foucault – filosoful cu temperament de street-fighter

Viorella Manolache Publicat la: 21-08-2018

Textul de față pledează, pe baza unei serii de argumente/referințe pivotante, pentru precizarea tușelor evidente de temperament filosofico-politic al lui Michel Foucault. Profilul este conturat dinamico-energetic prin contribuția indicatorilor/markeri evenimențiali ai momentului Mai 1968, plasați în registrul unei duble precauții și al evidențierii amprentei (urmei) unei discuții deja lansate. Prima observație vizează noninsistența sau prudența cu privire la datele implicării foucaultiene – proprii sau improprii – în actul revoluționar numit; a doua precizare confirmă existența unei delimitări sigure de raportare la scindarea datată generic – Foucault ante- vs Foucault post-Mai 1968. Aspectele care se conservă (în fundal) sunt coordonatele deschise referitoare la clarificarea (a fost sau nu a fost) a posibilei vizite a lui Foucault în România (interesat să ajungă imediat după apariţia opului Les mots et les choses în Ungaria şi, fără vreo amprentă arhivată sau mediatică, în România), act etichetat oficial-propagandistic drept o devianță cu impact marginal-nesemnificativ (cu toate acestea, Revista Secolul 20, numărul 5/1967 semnala, filosofic și cultural, polemica Sartre – Foucault – Lévi Straus, iar Biblioteca Academiei „Ștefan Gheorghiu” îndosaria volumul Les mots et les choses – 0II 1387/ 42496/1 –, la trei ani de la apariția acestuia, la Gallimard, cu o primă consultare, la data de 31 octombrie 1973).

Aparatul ideologic era preocupat să se concentreze, la acel moment, asupra atmosferei controlat-normalizante pe care o degaja prezența președintelui de Gaulle, în România – din/în același Mai 1968.

 

Foucault, în seria temperamentelor filosofice ale anului ’68

Considerate surse documentare care conțin atribute relevante pentru întocmirea unei fișe de temperament a lui Foucault, apte a fixa rolul și locul filosofului atât în evoluția gândirii, în general, cât și în contextul efervescent al anilor ’68, în particular, analizele lui Sloterdijk și ale lui Scruton propun ca modalitate investigativă fie primatul seriei temperamentale – ale cărei borne/repere esențializate sunt Platon și Foucault –, fie raportarea la eveniment prin valorizarea unei critici afirmate ca opțiune de inventariere a părții nemediat-implicate în evenimentele studențești pariziene. În opinia lui Sloterdijk, primează diferența specifică amprentată de chiar deplierea proiectelor filosofice incisive și a practicilor intelectual-reactive, reacții/atitudini convingătoare care-i acreditează lui Foucault personalitatea înzestrată cu o „voință și cu o radicalitate magnifică”, cu un „intelect aprins” și un grad filosofico-maniacal elevat. În seria regulii „de la… la”, Foucault este comparat cu Platon pentru „clasicismul alternativ” pe care îl cultivă, dar și asemănat cu Nietzsche pentru stilul de racordare al pasiunilor cvasiplatonice la/cu exercițiile spirituale antiplatoniene și, mai mult decât atât, complinește (în maniera lui Nietzsche, Blanchot și Bataille) caracteristicile de definire ale epocii. Pentru Sloterdijk, temperamentul lui Foucault este un indiciu în sine, o particularitate amprentată de subversiunea cunoașterii filosofice, de implicare corect-dozată a elementelor definitorii care îl caracterizează pe epistemolog și pe arheolog, pe etician și pe intelectualul angajat politic, dedicat arhitecturării evenimentului eliberator, germinat de/în chiar spațiul de naștere, creștere și de risc a sinelui.

Reprezentant el însuși al generaţiei ’68, Scruton supralicitează critic opțiunea unei alte poziții temperamentale printr-un gest de repudiere a ideilor foucaultiene şi de validare a viziunilor gaulleene, de apărare a unei spiritualități particulare, pe care Foucault o disprețuia. Comparat – ca temperament trândav – cu intelectualii din lumea postmodernă, așa cum s-au implicat și manifestat aceștia în annus mirabilis ’68, Foucault este asemănat cu Theodore Roszak, ca produs al baby-boom-ului și al Războiului Rece. Privat de experiența politicului, împărtășind ura burgheziei și adept al compromisului politic al acesteia, ghidat de registrul patimilor dominante, Foucault este considerat de Scruton, un adevărat guru al generației 68, „cazul cel mai interesant” tocmai prin abilitatea de redefinire a priorităților intelectualului, de actualizare a criticii marxiste a ordinii burgheze, de livrare a unei filosofii concepute drept asalt asupra puterii, manifestări care, temperamental, sunt angrenate ipostazei de analist al puterii și de revoluționar al eliberării. Seria trăsăturilor sociale fundamentale pentru civilizația burgheză fac obiectul reacției generației ’68, de valorizare a libertății ca rezultat al compromisului istoric și de statuare a ereziei dominării, care, de la momentul ’68, va condiționa tot ceea ce s-a produs ulterior ca rezultat intelectual. Ceea ce ratează Foucault, consideră Scruton este însăși posibilitatea existenței unor puteri apte a oferi și a limita țelurile emise, cu valențe de complinire, chiar parțială, a libertății umane. Scruton retușează profilul clar conturat al unui Foucault gânditor-etalon al generației ’68 și al Noii Stângi, cu un temperament problematizant, redus la generalizări argumentative, la absența unor tușe ferme de analiză conceptuală, la precipitare explicativă, la valorizarea unui „dispreț virtuos” prin refuzul normalizării și printr-o cultivare a apetenței pentru analize isterizat-ficționale.

 

This is only a beginning…

Dacă am lansa un set (esențializat) de cinci timpi capabili a surprinde energia temperamental-revoluționară a lui Foucault, tempoul ar trebui subsumat modalității foucaultiene de implicare în eveniment de la luarea de act la reacția manifestă, ambele variante funcționând conjugat și activ. Astfel, ar exista o primă ritmicitate de la distanță – din mediumul universitar tunisian – certificând o formă/formulă de observare voyeuristă a evenimentului (a privi fără a fi privit), de amprentare radical-radicalizantă experimentată ca mod transformator (Foucault mărturisește felul în care nu evenimentele pariziene ale lui ’68 l-au schimbat, ci acel Mai ’68 dintr-o țară a lumii a treia). Un al doilea ritm gradual decretează, prin Războiul algerian, pecetea de anulare a sinonimiei luptă corectă – cauză dreaptă și vizează reconsiderarea definiției politicii înseși prin inserarea politizantă pe ordinea de zi a educației, culturii și a sexualității, reconfigurare care nu-l angajează brusc politic pe Foucault, ci marchează felul în care, potrivit lui David Macey, „politica este cea care vine la el”. Un al treilea ritm se cere atașat contextului universitar-academic particular – de negociere cu Hélène Cixous a poziției de conducere a noului departament de filosofie, focalizat asupra analizei politice a societății și asupra analizei specifice aplicate unui set de domenii științifice. Al patrulea certifică existența unei generații amprentate politic – fie althusserian (Etienne Balibar, Jacques Rancière) cu reflexe maoiste (Alain Badiou) sau fourrieriene (René Schérer), fie parte a unei colaborări deja demarate (Michel Serres) sau a unei decizii de implicare amânate și ulterior concretizate (Derrida). Al cincilea tempo are în vedere acomodarea (impregnată circumstanțial) a lui Foucault cu ipostaza de filosof street-fighting, ca răspuns dat violențelor de la Vincennes (Defert și Foucault, prinși în degringolada evenimentului, au suferit de pe urma gazului emanat și au fost reținuți o noapte la sediul poliției din Beaujon), a presiunilor resimțite ca urmare a politicii și ostilităților departamentale (forțat în a-și anula cursurile). În sine, mediumul universitar al momentului ’68 poartă valențe heterotopice – spațiu de luptă sau spațiu capcană, de reducere a înseși libertății intelectuale – înlăuntrul căruia filosoful se vede angajat în ipostaza de reocupant intelectual.

 

1968 și perspectiva lui all that

Analiza lui Mark G.E. Kelly poate fi acceptată drept demers dedicat exclusiv filosofiei politice foucaultiene, preocupat de influența directă/indirectă exercitată de evenimentele ’68 (echivalate cu o near-revolution) printr-o raportare la etapa marxistă a gândirii foucaultiene, a felului în care vocabularul/terminologia marxistă s-a inserat discursului, a fost reutilizată în 1969 și a dispărut complet din scrierile filosofului după 1975. Persistă însă, în off, critica scrutoniană, care consideră gândirea foucaultiană un produs tributar mitopoeticii istoriei moderne de operare cu dihotomia convenabilă clasic – burghez, o operație de simplificare a datelor istorice și o modalitate de subsumare unei retorici calculate. Ar fi astfel oportună, insistă Scruton, tocmai definirea mecanismului de funcționare al puterii pe baza ermetizărilor unui relativism facil, adesea livrat de Foucault în/prin partituri de lectură grav-serioase, dar, mai întotdeauna, redus la un experiment/experiență argumentată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe