Centenarul, între celebrare și comemorare

Timpul Publicat la: 21-08-2018

Centenarul a inflamat spiritele și le va mai inflama. Ultima reacție o avem din partea unor reprezentanți ai autorităților maghiare. În anul 1990, s-au deschis pentru prima dată lucrările Universității de Vară „Tusványos”de la Băile Tușnad. Așa cum ne spun înșiși organizatorii, întemeietorii acestui eveniment, care a ajuns astăzi la cea de-a 27 a ediție au fost Németh Zsolt (membru Fidesz, Ungaria) împreună cu Toró T. Tibor și Szilágyi Zsolt (vicepreședinții Consiliului Național Maghiar din Transilvania). Evenimentul a fost gândit să asigure încă de la prima ediție o relație mai bună dintre maghiarii din România și români. La această ultimă întâlnire au fost invitați să participe, așa cum ne arată singurul ziar bilingv din Harghita (Ziarharghita.ro) Viktor Orbán… Tökés László și cu Németh Zsolt… politicieni, miniștri, secretari de stat, parlamentari, aleși locali, oameni de afaceri, cercetători din mai multe țări precum și politicieni și experți români.

Din pozițiile adoptate de reprezentanții maghiari din Ungaria au rezultat două mari subiecte, care s-a încercat și se încearcă să fie impuse pe agenda Uniunii Europene de aproape trei decenii fără sorți de izbândă se reușește: așa-zisa problemă a Trianonului și, în subsidiar, aceea a Ținutului secuiesc. Temele sunt false, această realitate fiind demonstrată de faptul că la nivelul instituțiilor UE toate încercările de a impune o autonomie teritorială, culturală, lingvistică, de orice tip, în Transilvania au fost sortite eșecului, au fost sintetizate și prezentate ca un slogan publicitar prin repetarea frazei: „Pentru maghiari, Centenarul Marii Uniri nu reprezintă «un moment festiv»”. Argumentația care stă în spatele acestei concluzii-manifest este aceea că, pe fond, România nu respectă drepturile minorităților, în condițiile în care, în ultimii 100 de ani, nu a aplicat prevederile „Declarației de la Alba Iulia”.

Interesant este că în fața acestor afirmații nici o autoritate a statului român nu a simțit nevoie să reacționeze. De ce? Nu știm. Să fie politica struțului? Ne facem că nu vedem nu auzim, iar vorbele se duc în vânt? Și asta poate fi o abordare… Din fericire, cineva a reacționat. Este vorba despre proaspătul președintele al Academiei Române, Ioan Aurel Pop. Cu un bun-simț specific unui intelectual de mare valoare, care mai este lovit și de „păcatul” că este istoric și transilvănean, Ioan Aurel Pop, demontează întregul eșafodaj argumentativ istorico-politic al „colegilor” maghiari. Pe scurt, acesta arată că în cele nouă articole ale „Declarației de la Alba Iulia” și în cele șase subpuncte ale articolului trei termenul de autonomie este folosit de două ori.

Prima dată apare în articolul al II-lea, în care se specifică acordarea unei autonomii provizorii „până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. Interesant este că această autonomie privește teritoriile locuite în majoritate de români, unite cu România, ceea ce s-a și întâmplat.

A doua oară, termenul „autonomie” se regăsește în cadrul „principiilor fundamentale ale noului stat unificat”, unde se stabilea de către adunarea Națională „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare” și „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. Așa cum ne spune și academicianul Ioan Aurel Pop, „deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării. Termenul „autonomă” este aici un adjectiv și se referă la „toate confesiunile din stat”, și nu doar la confesiunile minorităților.

Ca o concluzie provizorie, statul român a îndeplinit toate aceste „obligații” atât prin prevederile Constituției, cât și prin intermediul altei legi organice. Unirea Transilvaniei cu România s-a realizat prin dorința exprimată de cei 1 228 de delegați aleși în mod democratic și a fost recunoscută prin intermediul tratatelor internaționale semnate la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), ce au fost revalidate de Conferința de pace care a consemnat încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (1946-1947). Nicăieri, în nici un document asumat de români nu a fost afirmat dreptul la autonomie etnică, culturală, lingvistică. În rest, fiecare își trăiește Centenarul după cum dorește: celebrând sau comemorând.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe